Ecranizarea – un gen uitat, și nu prea (anii 1990 -2012)

Transferul de la literatură, proză sau teatru, în multe cazuri, nu tocmai de cea mai mare calitate, cu excepția clasicilor, în cinematografia românească, a constituit un mijloc de refuz al societății comuniste, instaurate fără prea multe argumente legale după anul 1945. Fără a fi manifest disidentă, fără a fi  manifest  potrivnică regimului , ecranizarea în filmul românesc a constituit, ca gen,  pe de o parte eliberarea de canoanele impuse de ideologia timpului, dar și cârcotirea față de regimul instaurat cu multe sprijiniri străine neamului românesc. Că abordarea literaturii a fost pentru mulți cineaști o pavăză împotriva recunoașterii temelor  dictate, și cu obstinență urmărite de traiectoriile directivelor ideologiei comuniste, asta nu pare să-i absolve de pașii înapoi pe care i-au făcut cineaștii preamărind, mai mult sau mai puțin, regimul. Scriitorii clasici erau, cât de cât, în afara vânătorii de vrăjitoare. Și totuși, un Pintilie a fost drastic interzis cu De ce trag clopotele, Mitică? Conștienți de menirea lor, cineaștii, au apelat la literatură cu  dublu scop, pentru a-și afirma valoarea într-un gen pretențios , învățat la școală, ca fiind, nu prea de viitor, dar și pentru că literatura avea combustia necesară unor mari succese pe ecran, în cazul întâlnirii benefice, în prezența afinităților elective între scriitor și cineast. Mai mult, literatura clasică, cu excepții, nu era  supusă recitirii de către nenumăratele comisii ideologice, care făureau prezentul și viitorul filmului românesc. Iar cea contemporană, dacă primise bunul de tipar de la o editură, nu avea cum să iște necazuri cu cenzorii. Vezi ecranizările după Zanc, Buzura, Preda, Sălcudeanu, Neagu, Băieșu etc.etc.

Închipuiți-vă deruta din anul 90. Trăiau, bine mersi, și Fănuș Neagu și Ion Băieșu, Titus  Popovici și Ioan Grigorescu, Mihnea  Gheorghiu și Francisc  Munteanu, Paul Anghel și D.R. Popescu. Nu mai vorbesc de Horia Pătrașcu sau Bujor Nedelcovici, doi scriitori cu probleme sub domnia ceaușistă (primul cu Reconstituirea, al doilea cu Faleze de nisip, care s-a bucurat de o neașteptată reclamă ideologică venită din gura primului cinefil al țării). O întreagă pleiadă a scenariului românesc, care a abordat, la diferite date, și marea literatură română. Or, după 1990, ecranizarea, cu notabile excepții, nu mai este domeniul predilect al cineaștilor pentru a se mai manifesta, polemic sau nu cu societatea, polemic sau nu cu transferul delicat al literaturii pe marele ecran. De altfel, se poate spune că ecranizarea era și un fenomen manifest al lipsei de imaginație a creatorilor de film. Dar, în condițiile unei lupte permanente cu cenzura ideologică, descrisă magistral de regretatul regizor Alexandru Tatos în memoriile sale, cineastul era, de obicei, obligat să renunțe la propriile subiecte, originale, îndrăznețe, polemice sau doar cuminți, pentru a se plia reflectării muncii activistului în mediul rural, realizării planului, în ciuda adversităților, de orice natură, în mediul industrial, acomodării muncitorului la munca de la sat sau a țăranului la munca de la oraș, reflectării ilegalităților minore, descoperite și condamnate drept atentate la securitatea statului, dar și construirii unui imaginar cinematografic menit să acrediteze forța unui partid uzurpator, cu eroi de duzină, cărora doar farmecul și talentul interpreților le-au conferit ceva credibilitate etc. etc.

În primii 17 ani de cinematografie post-decembristă au loc 138 de premiere, dintre care 37 au intrat în producție în perioada filmului socialist. De altfel, primele premiere post-decembriste vor fi dedicate unor filme anterior cenzurate, cu motiv sau fără. Astfel, primul film românesc cu premiera la 26 martie 1990, va fi Adio, dragă Nela !, producție 1972, regia Cornel Todea, scenariul Fănuș Neagu și Petre Bărbulescu, comedie polițistă, care fusese interzisă la indicația lui Dumitru Popescu. Dan Deșliu joacă aici un ofițer de miliție ce se dă drept avocatul Erbașu (sic!), un tată disperat care-și caută copiii pierduți în timpul războiului. Tot Fănuș Neagu, alături de Alexandru Papilian vor oferi prilejul ecranizării unor schițe tânărului debutant Jon Gostin pentru filmul Înnebunesc și-mi pare rău, produs de Studioul Star Film 22. Schițele alese de talentatul debutant sunt Naveta de Alexandru Papilian și În loc de postfață de Fănuș Neagu. Filmul a primit premiile Uniunii Cineaștilor, Opera Prima pentru regizor și două premii de interpretare rol principal feminin –Oana Ștefănescu și rol secundar masculin – Gheorghe Visu.  Tot în 1990, este prezentat, cu un imens succes de public, filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? la Festivalul filmului de la Costinești ( producție – 1981). În același an romanul Fețele tăcerii de Augustin Buzura este ecranizat de Nicolae Mărgineanu sub titlul Undeva în Est. Horea Popescu și Liviu Dorneanu adaptează pentru ecran piesa lui Horia Lovinescu Moartea unui artist.

În 1991 are loc premiera filmului Flăcăul cu o singură bretea de Iulian Mihu, adaptare după Cănuță, om sucit de Ion Luca Caragiale, dar și a prozei Niculăiță minciună de I. Al. Brătescu-Voinești.

Romanul scriitorului Mihai Avramescu Tinerețe frântă (apărut la București în 1953) este transpus în 1991 pe ecran de regizoarea Marija Marici într-o coproducție Româniafilm cu Televiziunea din Novi Sad.

Paralel cu luptele duse de cineaști pentru scoaterea cinematografiei de sub tutela Ministerului Culturii, adică pentru înființarea unor studiouri pentru uz mai mult personal decât general, încep inspirațiile și inspirările din cărțile interzise de regimul comunist. Prima este Fenomenul Pitești , mărturie  semnată de Paul Goma, de la care se inspiră Mircea Daneliuc pentru filmul A 11-a poruncă. Același cineast va semna o originală  interpretare a basmului semnat de Ion Creangă Fata moșneagului și fata babei sub titlul Tusea și junghiul. Dintre filmele începute din 1989, Drumeț în calea lupilor este ecranizarea lui Constantin Vaeni după cartea documentară a lui Mihai Stoian, Moartea unui savant – Nicolae Iorga, dedicată asasinării marelui istoric. Cine are dreptate ?, filmul postum al regretatului regizor Alexandru Tatos, are drept premisă o piesă semnată de Paul Everac. Scriitorul Mircea Radu Iacoban colaborează cu regizorul Nicolae Mărgineanu la ecranizarea unei biografii Creangă, sub titlul Un bulgăre de humă, marele clasic fiind interpretat inspirat de actorul clujean  Dorel Vișan. Tot în 1991 va apărea pe ecrane Balanța de Lucian Pintilie, ecranizare a romanului omonim semnat de Ion Băieșu. Premii la Geneva, Berlin și selecționare la Cannes.

Regizorul documentarist Laurențiu Damian realizează la al doilea film al său de ficțiune, ecranizarea romanului Drumul Câinelui  de Ion Lăncrănjan. Filmul trece în titlu la plural câinii, regizorul nu va mai recidiva în ficțiune dedicându-se documentarului, dar primind pentru această dramă ardelenească premiul UCIN pentru cea mai bună ecranizare în 1992. Marea actriță Olga Tudorache, interpreta Ravecăi, va fi  distinsă cu un premiu de interpretare. O adaptare plină de har și fior poetic semnează regizorul basarabean Mihai Mihăescu  după povestirile Păcat boieresc și Hoțul de Mihail Sadoveanu (1992). Titlul filmului – Păcatul. George Arion este present pe lista de adaptări de romane polițiste cu scenariul la filmul Atac în bibliotecă, regia fiind asumată de veteranul Mircea Drăgan.

La 1 iunie 1992, de Ziua copilului apare pe ecrane filmul De-aș fi…Peter Pan, de Gheorghe Naghi, ecranizare liberă a romanului semnat de prozatorul și dramaturgul scoțian J.M. Barrie, apărut în 1904. Muzica aparține compozitorului Laurențiu Profeta care a dedicat o operă aceluiași simpatic personaj, un puști care refuza să crească.

În 1993, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Hertha Muller, își va vedea ecranizat romanul Vulpe vânător. Realizator, regizorul Stere Gulea.

O coproducție (Germania, Franța, Elveția), la care participăm cu reprezentanți în toate compartimentele filmului, este Rosenemil, autor Radu Gabrea, care ecranizează romanul lui Georg Hermann, scriitor austriac, mort la Auschwitz.

Somnul insulei este ecranizarea romanului Al doilea mesager semnat de Bujor Nedelcovici, regia fiind asumată de Mircea Veroiu., coautor la scenariu. În 1994 este ecranizat romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, scenariul fiind semnat de regizorul filmului Șerban Marinescu. Lansat cu mare tam-tam chiar la reședința monarhică de la Herăstrău, filmul, al cărui consultant literar a fost Ion Cristoiu, a reprezentat un fiasco de proporții, raportat la ambițiile și bugetul utilizat de autori.

Lucian Pintilie atacă un scriitor extrem de controversat, mai întâi, zelos slujitor al ideologiei comuniste, apoi disident, fără pată și prihană, dacă a ales exilul, într-un moment benefic pentru propria carieră. Romanul de tip balzacian, practicat pentru a evoca doar defectele unei aristocrații și burghezii care nu rimau cu societatea socialistă, Cronică de familie îl atrage  pe cineast cu capitolul Salata, pe ecrane O vară de neuitat, Marele premiu al UCIN.

În 1995, Mircea Veroiu ecranizează romanul lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea Veche, scenarist fiind alături de regizor scriitorul Ioan Grigorescu. Nici Dan Pița nu se lasă mai prejos și abordează prozele lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa, La țigănci și Uniforme de general, adunate sub titlul Eu sunt Adam !…  Filmul este considerat cvasiinutil, ineficient ca abordare a literaturii lui Mircea Eliade și minor ca demers cinematografic. Cântecul de lebădă va fi pentruregizorul MirceaVeroiu ecranizarea, nu prea inspirată, a romanului best-seller Femeia în roșu, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș (1996). Răsvan Popescu, unul dintre cei mai harnici scenariști după 1990, propune lui Lucian Pintilie textul nuvelei  Prea târziu, film politic inspirat de universal mineresc din Valea Jiului. În 1997, textul propus de doi scriitori, Radu Aldulescu și  Răsvan Popescu, devine substanța filmului Terminus Paradis de Lucian Pintilie, laureat la prestigiosul Festival de la Veneția.

Scriitorul Horia Pătrașcu își ecranizează povestirea Cortul (1998), regia fiind încredințată unui debutant -Bogdan Cristian Drăgan. Film- parabolă, Cortul nu s-a bucurat de primirea meritată din partea criticii de film. O povestire semnată de regizorul Ioan Cărmăzan, În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură devine film sub bagheta lui Sinișa Dragin, filmul obținând o serie de importante premii naționale și internaționale. Thriller psihologic, eroul fiind un criminal în serie redutabil, jucat excelent de actorul Dan Condurache, opera lui Sinișa Dragin impune un mod original de narațiune în regia de film românească, nu prea dedată până în mileniul trei la reformulări majore de stilistică filmică. Tot în 1999, filmul Război în bucătărie, semnat de Marius Barna este inspirat de nuvela omonimă scrisă de Răsvan Popescu. În același an, Faimosul paparazzo de Nicolae Mărgineanu se inspiră din proza lui Răsvan Popescu Omul cu cioc și ghiare. De altfel, anul 2000 va consemna un zero absolut la capitolul premiere românești, explicațiile acestui fapt fiind materializate de sabotarea Legii cinematografiei, inițiată de regizorul Radu Gabrea în timpul mandatului său de Președinte al Oficiului Național al Cinematografiei ( 1997-1999). Deși adoptată cu majoritate de voturi în Parlamentul României această Lege, care prevedea contribuții financiare din partea canalelor de televiziune, de stat și particulare pentru revigorarea producției românești de film, a fost mult timp boicotată până la intrarea în normalitate, abia din anii 2001-2002.

În anul 2001, o ecranizare importantă, din păcate prost distribuită pe ecranele românești, a fost Patul lui Procust, după romanul lui Camil Petrescu, film  semnat de tinerii cineaști basarabeni Viorica Meșină și Sergiu Prodan. Au fost remarcate aparițiile feminine ale filmului – Maia Morgenstern, Tania Popa și Medeea Marinescu care au impus personajele Doamnei T., Emiliei și lui Mouthy. În rolul lui Ladima, actorul rus Oleg Iankovski. În 2002, Horia Pătrașcu își mai încearcă norocul cu un debutant, Adrian Enache, care va regiza filmul Tancul după o povestire cu nuanțe de comedie socială. În același an, o povestire scrisă la patru mâini de Tudor Popescu și Geo Saizescu va fi ecranizată de fiul ultimului, aflat la debut în regia de film cu Milionari de week-end.

Romanul documentar Drumul Damascului, semnat de Doina Jela va fi ecranizat de Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torționar, operă contestată de autoarea cărții, mai puțin informată despre dimensiunile libertății pe care le au cineaștii în ecranizarea unor texte. În același an, regizorul Nicolae Mărgineanu ecranizează, cu austeritate stilistică, romanul autobiografic al scriitoarei Nicole Valery-Grosu, Binecuvântată fii, închisoare!, evocare a calvarului din închisorile comuniste, străbătut cu demnitate și deschidere spre credință de eroina excelent interpretată de Maria Ploaie. Filmul a primit premii și frumoase aprecieri la Festivalul de la Montreal, 2003. În anul 2004, este ecranizată pentru prima oară proza unui mare jurnalist Tudor Teodorescu-Braniște, Prințul. Scenariul este asumat de regizorii Ioan Cărmăzan și Sergiu Nicolaescu, iar opera cinematografică pune în valoare atributele narcisistice ale autorului, aici Sergiu Nicolaescu, și iunterpret principal, în diverse ipostaze temporale.

2005 aduce pe ecrane versiunea filmică a romanului Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu, scriitoare care semnează și scenariul filmului realizat de Tudor Giurgiu, o primă încercare de proiectare a lesbianismului în conștiința spectatorilor români.

Anii 2006 și 2007, vor fi anii scenariilor originale. În 2008,  Radu Gabrea, repatriat după mulți ani de autoexil, în urma cenzurării și, ulterior, interzicerii filmului Dincolo de nisipuri, revine în filmul de ficțiune, după experimentul Noro, cu colaborarea scenaristului Răsvan Popescu, la o ecranizare mult mai ambițioasă. Este vorba de transpunerea pe ecran a trilogiei pastorului sas Eginald Schlattner, Cocoșul decapitat, Mănușile roșii și Pianul, amplă operă romanescă, cu trimiteri autobiografice, apreciată polemic în universul german al literelor. Radu Gabrea a ecranizat primele două voleuri ale trilogiei, Cocoșul decapitat și Mănușile roșii, urmând ca în 2013 să fie abordată și ultima parte a trilogiei. Cocoșul decapitat evocă  burgul transilvan în care conviețuiesc români, sași, țigani, evrei, unguri, unde conflictele interetnice sunt generate de al Doilea Război Mondial, eveniment ce determină afilieri, respingeri  și înregimentări mai mult sau mai puțin definitive. Partea a doua, Mănuși roșii reconstituie atmosfera de teroare dezlănțuită după Revoluția din Ungaria, dar și universul concentraționar, pentru prima oară, poate, arătat detailat  pe ecranele românești în funestele sale determinări și parametri. Radu Gabrea infuzează în această parte a doua și o nuanță autobiografică, regizorul însuși fiind o victimă a proceselor generate de protestele studențești. Rigoarea și lipsa de melodramatism, exactitatea reacțiilor, adevărul psihologic al personajelor și austeritatea  construcției filmice fac din Mănuși roșii o operă de referință despre perioada poststalinistă, perioadă tot atât de tragică și în existența României.

Inspirată de o piesă de teatru,  semnată de Eugen Șerbănescu, ecranizarea lui Marius Barna Departe de America nuinovează, mai deloc, propunând , în schimb, tensionate scene erotice. Mircea Daneliuc își autoecranizează romanele cu filmele Marilena și Cei ce plutesc. Amintirile luptătorului anticomunist Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, sunt ecranizate de Constantin Popescu jr. în filmul Portretul luptătorului la tinerețe (2010). Va urma, probabil, al doilea voleu dedicat Elisabetei Rizea din Nucșoara, inspirat din amintirile acestei curajoase femei care a înfruntat torționarii regimului comunist. O ultimă ecranizare a perioadei este piesa de teatru mediocră Viața mea sexuală, semnată pe ecran de George Cornel Popa, susținută obstinat de un veteran al criticii românești de film, care n-a înțeles nimic din mediocritatea storyului.

În ultimii două decenii, ecranizarea a devenit un produs de lux, unele abordări ale literaturii necesitând bugete considerabile, mai ales în cazul evocării trecutului, care se lasă reconstituit cu mari cheltuieli. Mai mult tentațiile literaturii originale, practicate de noii scenariști, unii de profesie, cum ar fi Răsvan Popescu, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu sau Radu Aldulescu,  ecranizați de Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Dan Pița și alții au marcat trecerea la NCR, acronimul des utilizat pentru a desemna Noul Cinema Românesc, ascuns sub Noul val sau alte titulaturi la fel de lipsite de imaginație. Am ajuns totuși în Puiuland (conform unui regretat coleg de scris despre filme), sintagmă generică pentru o școală națională de film, care n-are, nici pe departe, de-a face cu autorul filmului Marfa și banii. Vă mai amintiți personajele acestui film? Dacă nu, nu ființăm în Puiuland!

Ar fi interesant de demonstrat ponderea (aritmetică a) inspirației din literatură față de creația scenaristică originală, cel puțin pe parcursul ultimelor șase decenii de film românesc. Exercițiul poate demonstra, matematic, capacitatea, bogăția și filmicitatea operei scriitorilor în lumea unor cineaști cărora scenariul original, era, în același timp, doar pretextul unor geniale opere, sau victima sistemului ideologic. Alternativa era Literatura, trecută prin furcile caudine ale cenzurii. În cele două decenii și ceva de film, în libertatea mult așteptată, din peste 200 de filme, realizate în perioada 1990-prezent, aproape un sfert au fost inspirate de cuvântul scris, schiță, nuvelă, roman, operă documentaristică, scriitor străin sau român, operă memorialistică sau doar operă clasică. Sunt și cazuri, pe parcursul întregului ultim secol evocat în acest serial, în care aceiași operă literară generează două sau mai multe filme. (Exemplele ar fi O făclie de Paști de Ion Luca Caragiale, sau Ciuleandra, de Liviu Rebreanu, cu câte două ecranizări, distanțate în timp, sau Balanța, ecranizat mai întâi de Alexandru Tatos sub titlul Mere roșii, apoi de Lucian Pintilie, dar și D,ale carnavalului, într-o primă versiune semnată de A. Miheles și Gheorghe Naghi și apoi, în cu totul altă cheie stilistică, de Lucian Pintilie.)  Realitatea aceasta demonstrează că literatura, rămâne încă și în condițiile unei libertăți normale de expresie, o sursă majoră de inspirație pentru creatorii din lumea filmului, obligați să apeleze la substanța povestirii, basmului, nuvelei, romanului, storyului, cum vreți să-i ziceți, pentru a se manifesta plenar în parametrii altei arte.

Călin Stănculescu

Premiere românești. Multe comedii, negre, sofisticate sau doar experimentale…

Luna mai a adunat în cinematografe mai multe premiere recente, realizate de cineaști români, dar și de spaniolul Jesus del Cerro, care s-a afirmat cu Nașa, titlul de film românesc cu cei mai mulți spectatori anul trecut. Să începem cu S-a furat mireasa, o comedie scrisă de Toni Grecu, simpaticul animator al formației Divertis și al Serviciului Român de Comedie, regizată de Jesus del Cerro. Modest ca stilistică, grosolan în subiect, doi mafioți își unesc forțele căsătorindu-și beizadelele, fără prea mult suspans, mireasa refuzând să se mai întoarcă la ceremonie după răpire, cu un umor lipsit de subtilități, cu personaje tip, copiate din alte filme (mafioții basarabeni, prostănaci, bodyguarzii, numai mușchi, fără inițiative, polițistul corrupt și naș și bișnițar cu droguri etc. etc.), filmul spaniolului angajat de MediaPro va face probabil o bună rețetă, spectatorii preferând comedia frustă unui gen inventat de o publicație de specialitate și anume comedie-dramă. Mai ales că actorii sunt în mare vervă – Răzvan Vasilescu, Cătălina Grama-Jojo, Constantin Diță, Adriana Galupa.

Genului comedie-dramă îi aparține al doilea film de lungmetraj semnat de Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, felie de viață expandată din existența unui tată divorțat, care dorește să-și ia fetița de 5 ani, într-o vacanță, la mare. Cum pașnica solicitare degenerează într-un contondent conflict de familie, admirabil jucat de Șerban Pavlu și micuța Sofia Nicolaescu, actori ce conferă credibilitate și umor unei pelicule cam lipsite de coloană vertebrală și de rezolvări originale. Din distribuție nu lipsește nici actorul-fetiș al cineastului, Gabriel Spahiu.

Acesta din urmă devine interpretul principal în Visul lui Adalbert, semnat de Gabriel Achim, tot o comedie, neagră de astă dată, care se petrece în zilele după Cernobâl și după câștigarea Cupei Campionilor europeni de către Steaua, în 1986. Iulică Ploscaru, jucat de Spahiu, este subinginer cu protecția muncii, regizor amator de film, procurator de filme deocheate pentru șefi, dar și comanditar de plocoane (recte cuțite pentru tovarășa de la grădiniță), care provoacă un nou accident. Plosacru îl filmează, dar se și sacrifică, simțindu-se cu musca pe căciulă. Scenariul n-are nici cap, nici coadă, personajele sunt creionate când sub semnul caricaturii, când sub semnul tragicului, regizorul nu prea se pricepe la îndrumarea actorilor, singurul care-și face numărul fiind Spahiu, un actor modest ca resurse, mediocru în fantezie. Respins de câteva ori la concursurile CNC, Gabriel Achim debutează și cu o reclamă agresivă, filmul său fiind pe afișe publicitare Un film pe care l-ar fi interzis Nicolae și Elena Ceaușescu. Cum nu sunt deloc convins de calitatea operei lui Achim vă sfătuiesc să economisiți banii și să nu-I dați pe Visul lui Adalbert.

În fine, o mult așteptată premieră, semnează Silviu Purcărete cu Undeva, în Palilula, film mai degrabă experimental, deoarece sintetizează multe dintre ideile regizorului de teatru, idei care de altfel, i-au construit celebritatea. Filmul are totuși alte rigori, și rezultatul generat de șocuri vizuale, propuneri epice la limita realului, personaje oscilante între condiția de macabru și serafic, evenimente situate pe muchia dintre straniu și fantastic, secvențe omagiu poate inspirate de von Trier, Fellini  sau Pintilie, pare a aparține unui experiment greu de repetat. Prioritatea poveștii hrănite de absurdul de sorginte balcanică nu susține nici satira antitotalitară sugerată de regizor, nici coerența scamatoriilor ce zăpăcesc publicul (apariții de personaje insolite, farse fără sare și piper, rezolvări naïve, în care gramatica filmică pare a fi total abandonată). Experimentul lui Silviu Purcărete ar fi devenit poate cinema într-o mai riguroasă concepere a unei povești posibile într-o lume fantastă, existentă chiar în limitele temporalității propuse de regizor. Poate debutantul în film va recidiva învățând din eșecul Palilulei, operă ambițioasă, dar evident tributară veleităților dirijorului de teatru.

Călin Stănculescu

Premiile Gopo vs. Premiile Uniunii Cineaștilor

 

 

Sfârșitul lui martie ne-a adus și a doua serie de premii care au încununat cele mai valoroase producții cinematografice românești ale anului trecut . După premiile Uniunii Cineaștilor a venit rândul celebrelor statuete Gopo, inspirat create după chipul și asemănarea omulețului care l-au făcut pe Gopo și animația românească binecunoscute în lumea filmului mondial.

Dacă premiile UC au fost acordate de două jurii de profesioniști, statuetele Gopo au fost acordate în urma votului a circa trei sute de truditori pe tărâmul cinematografiei, listă oricum anonimă, și, probabil, cu multe nume de asemenea anonime. Modelul Premiilor Oscar, după care s-au luat organizatorii Premiilor Gopo, respectiv, Asociația pentru promovarea filmului românesc, este valabil doar într-o cinematografie puternică, într-o autentică industrie a filmului, unde nominalizările se fac după criterii precise de valoare și audiență, și nu după conjuncturi și preferințe subiective ce nu respectă nici măcar voința autorilor de film. Cazul lui Cristi Puiu mi se pare relevant în întâmplarea care a făcut să-i revină cele mai importante distincții la Gopo, filmul său Aurora nefiind luat în considerație de juriul premiilor Uniunii Cineaștilor, unde i s-a respectat decizia de a nu participa.

Crulic-Drumul spre dincolo, un film ambițios, turnat în tehnici spectaculoase de animație, într-o fericită coproducție cu cineaștii polonezi , regie și scenariu – Anca Damian, a fost declarat marele câștigător al anului trecut.  Juriul, care a acordat Marele premiu și Trofeul Uniunii Cineaștilor pe 2011, a fost alcătuit din Alexa Visarion, Cristina Corciovescu, Marian Crișan, Irina Petrescu și Vivi Drăgan Vasile.

Alte importante premii au fost acordate lui Adrian Sitaru pentru Din dragoste, cu cele mai bune intenții, Premiul special al juriului, film care a mai dobândit premiile pentru cea mai bună interpretare de rol masculin, Bogdan Dumitrache, și rol secundar masculin, Marian Râlea, lui Constantin Popescu jr. pentru filmul Principii de viață, Premiul pentru regie, unde interpretul principal Vlad Ivanov a fost laureat pentru cel mai bun rol masculin ex-aequo. De altfel, și premiile Gopo l-au consacrat pe Bogdan Dumitrache, după cum Ana Ularu a triumfat atât la premiile UC, cât și la Gopo pentru prestația din filmul Periferic de George Bogdan Apetri. Cele două competiții ale premiilor, Gopo și UC s-au mai întâlnit în opțiuni de două ori în cazul decorurilor lui Dan Toader pentru filmul lui Sinișa Dragin Dacă bobul nu moare și al montajului semnat de Eugen Kelemen la filmul Periferic al debutantului George Bogdan Apetri.

Filmul veteranului Dan Pița, care nu s-a prea văzut pe ecrane, Ceva bun de la viață, film modest în construcția dramaturgică cu un story care ar fi fost valabil cu două decenii în urmă, semnat de Răzvan Popescu, a avut doi laureați ca tinere speranțe în interpretare, Corneliu Ulici și Dragoș Dumitru, dar și premiul pentru imagine-Dan Alexandru. Un interesant, sensibil și emoționant, fără a fi melodramatic a fost filmul de televiziune premiat al lui Jon Gostin, Fericita întristare a lui Viski Andras. De asemenea, Și s-au dus ca vântul…,filmul dedicat de regizorii Radu Gabrea și Cornel Cristian Teatrului Barașeum a fost laureat drept cel mai bun documentar. Premiile UC au mai fost acordate pentru carte de film istoricului Călin Căliman pentru Istoria sa adusă la zi și importantului studiu filmologic, semnat de Elena Dulgheru Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov. În fine, recent instituitul Premiu academic Mihnea Gheorghiu a fost acordat actorului Ion Besoiu. La scurtmetraj Premiul special a revenit filmului Corpus de Laurențiu Damian și premiul pentru film de ficțiune lui Bogdan Mirică, pentru Bora, Bora, ambele remarcabile opere cinematografice a căror difuzare în canalele de televiziune ar stârni încântarea cinefililor.

La premiile Gopo, cele mai tari premii le-a primit contestatarul instituției premiilor regizorul Cristi Puiu, pentru cel mai bun film, regie și scenariu. Pentru întreaga carieră au mai fost premiați Tamara Buciuceanu-Botez și Iurie Darie. Filmul Ancăi Damian, Crulic, nu a primit la Gopo decât premiile pentru muzică originală- Piotr Dziubek și cel mai bun sunet Piotr Witkowski și Sebastian Wlodarczyk. Cea mai bună imagine la Gopo a fost premiată în persoana lui Marius Panduru pentru Periferic, unul dintre cei mai importanți directori de imagine din ultimul deceniu al filmului românesc.

Pentru a nu intra în derizoriu, această competiție a premiilor ar putea fi unificată în organizarea responsabililor materiali, morali și financiari pentru acordarea Distincțiilor naționale Gopo pentru cinematografie, cu semnătura UCIN, Asociația pentru Promovare a Filmului Românesc, CNC și , eventual ICR, care beneficiază, uneori, nemeritat din truda cinematografiștilor.

Călin Stănculescu

Festivalul internațional al filmului pentru copii și tineret Punguța cu doi bani, la cea de a X-a ediție

Orașul Piatra Neamț a găzduit și în acest an  o nouă ediție a Festivalului internațional de film pentru copii și tineret, manifestare menită a face cunoscut publicului cele mai recente creații din producția cinematografică mondială și românească. Organizat cu dăruire de Asociația cultural Vox Artis, cu directorul Ioan Cucoară la pupitrul manifestărilor diverse, adiacente programului de vizionări, și el mult mai bogat și diversificat față de anul trecut, sprijinit efectiv de Centrul Național al Cinematografiei, Festivalul Punguța cu doi bani  patronat spiritual și de Marea Doamnă a filmului românesc pentru copii, regizoarea Elisabeta Bostan, s-a bucurat la ediția a X-ade prezența în juriu a actorului , poetului și compozitorului scoțian Mike Gordon, precum și de o nouă ediție a mesei rotunde moderate de prof. univ. dr. Titus Vîjeu despre Copilul etern și imaginarul cinematografic, manifestare la careau contribuitcu prețioase comunicări criticul Magda Mihăilescu ( despre Truffaut), regizorul Doru Nițescu (despre Federico Fellini), distribuitorul Marin Vladimir (despre starea actuală a cinematografiei pentru copii și tineret). Dincolo de entuziasmul și receptivitatea spectatorilor mai mici sau mai mari trebuie să subliniez calitatea pachetului de filme oferit publicului nemțean, din care s-au detașat filmele românești Campioana  și Saltimbancii de Elisabeta Bostan , Stefan Luchian și Pădureanca de Nicolae Mărgineanu, Baltagul de Mircea Mureșan, Ștefan cel Mare și Neamul Șoimăreștilor de Mircea Drăgan proiectate în afara concursului, fie la sală, fie în aer liber.

Competiția internațională a adunat la start numeroase filme produse în Ungaria, Rusia, Elveția, Suedia, Finlanda, Anglia, Franța, Cehia, Norvegia, Olanda, India, Germania, Canada și România. Din păcate producțiile cinematografice românești dedicate copiilor au fost prea puțin numeroase și au acoperit doar secțiunea de scurtmetraj, unde am remarcat filmele 9 minute de Florin Kevorkian, Fragile de Doru Nițescu și Tenis de Vladimir Dembinski.

Dintre filmele de animație am remarcat pentru claritatea liniei și umorul degajat de story filmul Prieteni pentru totdeauna, realizat de Tony Loeser, și Jesper Moller (Germania), dar și suculenta poveste plină de ironii a filmului  Panică în oraș (Belgia), regizat de Stephane Aubier și Vincent Patar. Regizorul Bernard Zsolt din Ungaria ne-a propus cu În numele lui Sherlock Holmes, o poveste plină de talc, cu conotații moraliste, nu și moralizatoare. Plin de umor, bazat pe amuzante anacronisme a fost și filmul semnat de regizoarea din Rusia Nicola Denisova, Aventuri în satul de lângă Dikanka, modernă parafrază a celebrei povestiri gogoliene. Sebbe, o coproducție Suedia-Finlanda, regia Babak Najafi, ( a cucerit Premiul special al juriului) ,aduce în pagina cinematografică destinul unui adolescent crescut de mama sa , cu probleme de adaptare nu doar la viața de școlar, ci și la cea de familie, univers marcat de gesturi teribiliste, perfect încadrate psihologiei unei vârste dificile.

A fost admirat și filmul venit din Turcia Mommo, regia Atalay Tașdiken , evocare a vieții dintr-un sat din Anatolia unde doi copii, Aișe și Ahmed, sunt crescuți de bunicul lor până la inevitabila lor despărțire din cauza tatălui lor Kazim. Micuța actriță Elif Bulbul a cucerit premiul de interpretare feminină, alături de Dorotha Dedkova, protagonista filmului Cui îi e frică de lup? Premiul de interpretare masculină a revenit puștiului Adam Ungvar din filmul In numele lui Sherlock Holmes. Twigson, regia Asleik Engmark, Norvegia, a cucerit și Marele Premiu și  publicul și juriul din cauza imaginației și fanteziei poveștii care animă viața unei crenguțe, capabile să vină în ajutorul copiilor atunci când te aștepți mai puțin. Si filmul Play, regia Ruben Ostlund, film inspirat de fapte reale propune un studiu deloc comod pentru adolescenții care atacă și pradă, convingându-și victimele de inevitabilitatea statutului lor .

Juriul copiilor a acordat Marele Premiu ex aequo filmelor In numele lui Sherlock Holmes și filmului Zoomerne , regia Christian Christiansen, o poveste amuzantă și palpitantă despre prietenie și spionaj într-o școală unde sunt descoperite secrete bine ascunse.

Echipa plină de dăruire a staffului Festivalului din care a mai făcut parte Doru Ioan Spiridonescu, Theodor Coresi, Ioan Muraru , prof. univ. dr. Mihai Orășanu , Maria Lupu, Ana Monda și Adrian Alui Gheorghe a contribuit decisive la succesul unui eveniment c ear trebui la edițiile viitoare să aibe o participare românească mai bine reprezentată.

Călin Stănculescu

 

Istanbul – Capitală a filmului european Cea de a 31-a ediție a Festivalului internațional de film Corespondență specială de la Călin Stănculescu

Fără a avea avea strălucirea Cannes-ului, materializată de multe ori doar în defilări de toalete, vânători cu paparazzi, ipostaze mai mult sau mai puțin legate de artă cât de comerț, evenimentul găzduit cu o regularitate de ceas elvețian la Istanbul între 31 martie și 15 aprilie, Festivalul internațional al filmului, eveniment de anvergură europeană,  este, în același timp, prilejul competiției naționale.

Aceasta reprezintă, la ora actuală, una dintre cele mai puternice cinematografii europene, cu o infrastructură bine organizată, cu profesioniști de mare calitate, cu creatori care nu ezită să concureze cu marile nume ale cinematografului mondial în importante festivaluri europene – Veneția, Locarno, Berlin, Cannes. O nouă eră s-a deschis cu cea de-a 31 ediție, afirma directoarea Festivalului, fermecătoarea doamnă Azize Tan, explicația constând în afirmarea noilor generații de regizori, critici, producători care susțin cultura națională, o mențin într-o generoasă competiție a valorilor, sunt deschiși dialogului, pentru speranța într-un viitor mai bun.

Cinematografia din Turcia, deschisă cu predilecție tinerilor, a obținut deja merituoase recunoașteri la nivel european. Existența a 31 de ediții a Festivalului demonstrează dorința de afirmare, dar și de cooperare, coproducțiile fiind un principiu reciproc avantajos pentru orice partener. Ediția din acest an a demonstrat nu numai importanța întâlnirilor cinematografice, dar și prestigiul cinematografiei românești, țara noastră fiind prezentă în ipostaze onorante, regizorul Corneliu Porumboiu, membru al juriului internațional, ( a susținut

și un Master Class extrem de apreciat), regizoarea Anca Damian, invitată cu filmul Crulic – drumul spre dincolo, (care a și obținut Premiul special al juriuului la secțiunea filmelor dedicate drepturilor omului), regizorul Adrian Sitaru, invitat în secțiunea Tineri maeștri, cu filmul său  Din dragoste cu cele mai bune intenții, care s-a bucurat de o frumoasă primire din partea publicului.

Juriul competiției internaționale a fost condus de multilaureatul regizor Nuri Bilge Ceylan, iar cel național de scriitorul Murathan Mungan, scenarist, poet, eseist și prozator, în prezent freelancer. Nu au lipsit juriile pentru secțiunile Drepturile omului și FIPRESCI.

Laleaua de Aur, trofeul major al Festivalului, a fost obținut de regizoarea americană Julia Loktev, născută la Leningrad, cu studii de film în Canada și SUA, premiată la Sundance, Cannes și Karlovy Vary, cu Planeta singuratică, o profundă și deloc lipsită de umor și inspirație analiză a crizei de cuplu în societatea contemporană. Minimalist, dar fără manierism, uneori chiar spectaculos și deseori tușant, filmul Juliei Loktev demonstrează perenitatea tradițiilor culturale exprimate original pe orice coordonată geografică. Premiul special al juriului la competiția internațională a revenit lui Joachim  Trier cu Oslo, 31 August, ecranizare a romanului lui Drieu La Rochelle Le feu follet, văzut în tinerețe în versiunea lui Louis Malle, cu un fascinant Jean-Louis Trintignant.

Nu pot încheia aceste rânduri, sponsorizate cu generozitate de Uniunea Cineaștilor, fără a aminti despre perfecțiunea organizării centrului de presă, responsabilă domnișoara Elif Obdan, despre discreția și eficiența biroului Hospitality, condus de Cigdem Șehsuvaroglu, despre entuziasmul spectatorilor și evidenta lor dragoste față de cea de a șaptea artă și valorile ei. Cum spuneam, prin Festivalul său de film orașul Istanbul nu mai are de ce să aștepte intrarea în Europa. De fapt, în Europa a fost, în Europa a rămas.

 

Călin Stănculescu

Festivalul Dream Fest, la ediția a doua, sărbătoarea filmului pentru copii

Aflat la a doua ediție, Festivalul internațional al filmului pentru copii de la Slatina (20 – 24 iunie), patronat de cea mai importantă instituție de film pentru copii Giffoni, Italia, rămâne un moment de referință prin câteva atuuri. Iată-le : juriul copiilor format din aproape 200 de membri a acordat Marele Premiu. Acest juriu a fost format din copii din Serbia, Ucraina, Moldova, Italia, Polonia și România. Juriul internațional l-a avut drept președinte pe Darko Basheski, președintele Fundației de film din Macedonia, iar printre membri săi s-au numărat Justine Gustin (Belgia), responsabilă cu selecția filmelor la Namur, Tatjana Saudet, director al casei de distribuție Saudet Media, Mario Demezzo, președintele Uniunii Editorilor din România, Dana Andronie și Ileana Dănălache, jurnaliști și critici de film. Selecția filmelor asigurată de directorul artistic Marin Vladimir a depășit așteptările, misiunea celor două jurii fiind mult mai dificilă ca la prima ediție. Nu în ultimul rând, așa cum la prima ediție nașul Festivalului a fost  Claudio Gubitosi, Italia, fondatorul de la Giffoni, în acest an, nașa Festivalului a fost Marea Doamnă a filmului româneasc pentru copii, regizoarea  Elisabeta Bostan.

Și acum despre filme. O comedie romantică venită din Bulgaria ( regia Anri Kulev) Zakes ne-a purtat în lumea minunată a basmelor lui E.T.A. Hoffman, privite dintr-o perspectivă contemporană. Eroii sunt contemporani ce iubesc literatura, studenți, scriitori, profesori, cititori care devin prin magia filmului eroii legendei Piticului Cinabru, întâmplată cu veacuri în urmă. Lionel, producție elvețiană (regia Mohammed Soudani), a propus o străveche legendă africană pusă în practică de un puști al cărui nume dă titlul filmului. El eliberează un leu bătrân de la Grădina Zoologică și-l ajută să revină în Africa, de unde a fost capturat cu ani în urmă. Lionel nu este singur și filmul reprezintă și o pledoarie pentru prietenie. Filmul suedez Play (regia Ruben Ostlund) este o radiografie destul de dură, dar exactă a fenomenului infracțional, la nivelul copiilor. Victimele copii ale hoților copii îș părăsesc bunurile de valoare într-un joc abil pus în scenă, fără amenințări sau violență. Un joc perfid, dar eficace. Firescul interpretării micilor actori, ritmul nu lipsit de suspans i-au adus filmului binemeritate premii la Gijon, Tokio sau Dublin.

Coproducția Suedia-Finlanda Sebbe (regia Babak Najafi) este o inspirată privire asupra unui adolescent, Sebastian, care luptă cu greu să-și afirme identitatea, în condițiile unei vieți la limita subzistenței alături  doar de mama sa. Valoarea filmului se datorează în mare măsură și jocului inspirat al celor doi protagoniști Sebastian Hiort af Ornas și Eva Melaunder care desenează cu naturalețe dramele unei familii monoparentale. Noul război al nasturilor (regia Christophe Barratier, Franța), remake excelent după filmul din 1961 de Yves Robert, ne propune o dramă din perioada ultimului Război Mondial, de pe meleaguri lorene, unde puștii își tăiau nasturii dacă mâncau bătaie în luptele dintre două sate vecine. Dar ultima confruntare va descoperi la eroii noștri și simțul solidarității, al camaraderiei care nu lasă loc delațiunii și trădării. Copacul magic (regia Andrzej Maleszka, Polonia), un film cu multe premii internaționale, are drept erou un scaun construit dintr-un stajar magic. Indianul (regia Ineke Houtman, Olanda) ne-a povestit despre un băiețel peruan, care-și caută originile etnice, alături de prieteni.  Mommo ( regia Atalay Tașdiken, Turcia) este o impresionantă poveste inspirată din viața reală a micilor copii dintr-un sat din Anatolia, drama a doi frați, un băiat de nouă ani care este și tată și mamă și frate mai mare pentru surioara lui, de care va fi despărțit în final.

Marele Premiu decernat de juriul copiilor de la Dream Fest a mers la Mommo, film care a primit din partea juriului internațional și Premiul Special. Premiul pentru regie a fost acordat filmului Sebbe, pentru scenariu filmului Noul război al nasturilor. Premiul pentru scurtmetraj a revenit inspiratului film din Macedonia, Balonul. O mulțime de secțiuni paralele, ateliere de creație, filme în Panorama, Școala de caricatură PIM, etc.etc. au completat programul complexei manifestări Dream Fest, inițiate de regizorul Cornel Diaconu, care alături de regizoarea Elisabeta Bostan au primit, la final și premii ale Uniunii Cineaștilor din România. Se așteaptă ca filmul românesc pentru copii să fie mai mult sprijinit, absența genului de pe ecrane fiind regretabilă nu numai pentru spectatori.

 

Călin Stănculescu

Festivalul Filmului European, ediția a XVI-a

Un eveniment deosebit al lunii mai este, în mod tradițional, Festivalul Filmului European, care se desfășoară atât în Capitala țării, dar și la Brașov, Timișoara, Târgu Mureș și Iași. Peste 50 de lungmetraje din 26 de țări s-au aflat în programul bogat și bine diversificat al Festivalului ce familiarizează annual spectatorii sătui de blockbusterele americane, de comediile tâmpite scoase pe bandă rulantă de aceiași fabrică de la Hollywood care a suprasaturat cinematografele cu efecte special și filme în 3D ( care sunt efectiv periculoase pentru sănătatea spectatorilor).

De aceea, Festivalul Filmului European este o oază de cinema de calitate a cărui deschidere a fost rezervată unui mare cineast finlandez, Aki Kaurismaki, al cărui film Le Havre, a fost distins cu premiul FIPRESCI anul trecut la Cannes, dar și cu o mențiune special din partea Juriului Ecumenic.

Filmul regizorului Kaurismaki are, prin povestea lui, multe asemănări cu Morgen de Marian Crișan. Un umil văcsuitor de ghete, fost scriitor boem, din portul Le Havre se implică total în ajutorarea unui puști african de 12 ani, aterizat din greșeală în Franța, el trebuind să ajungă, la mama sa, la Londra. Și așa, cu sprijinul vecinilor, a prietenilor, ba chiar cu complicitatea morocănoasă a unui polițist, eroul nostru Marx (Andre Wilms), în ciuda delatorului, jucat de actorul fetiș al lui Francois Truffaut – Jean-Pierre Leaud, își va materializa fapta bună într-o simfonie a solidarității boeme, evocată cu căldură, mult umor și destinsă spiritualitate, bine așezată în pagina cinematografică. În film mai joacă octogenarul regizoir și actor francez Pierre Etaix. Lecția de cinema european oferită de cineastul finlandez a fost urmată de multe alte filme interesante printre care se numără comedia bulgarului Ivaylo Hristov, Pași pe nisip, drama istorică Lidice, semnată de cehul Petr Nikolaev, filmul irlandez Blocaj de Darragh Byrne, filmul german Bun venit în Germania, semnat de turcul Yasemin Samdereli, ecranizarea Familia Malavoglia, după romanul omonim semnat de Giovanni Verga etc. etc.

România a fost prezentă cu trei documentare și filmul de ficțiune Loverboy, semnat de Cătălin Mitulescu, Ambasador onorific al Festivalului. Stingeți luminile semnat de Ivana Mladenovici este evocarea vieții după închisoare în destinul a trei tineri recent eliberați. Un material brut cinematografic înregistrat în primele șase luni după evenimentele din decembrie 1989 constituie  substanța filmului După Revoluție, semnat de matematicianul Laurențiu Calciu, convertit la regia de film după studii la o facultate engleză. Păcătoasa Teodora, film ce evocă rigorile vieții monahale, este semnat de Anca Hirte, cercetător antropolog la Muzeul Țăranului Român. Au mai fost proiectate în cadrul FFE filme selecționate din Festivalul Filmul de Piatra, un film dedicate memoriei marelui regizor grec Theo Angelopoulos, Privirea lui Ulise, precum și o selecție de filme de animație balcanice. Programul FFE a fost completat de spectaculosul concert Tarkovski Redux un fusion de muzică și film oferit de pianistul Lucian Ban și formația sa, alături de artistul vizual Dan Băsu, care au propus o inedită amalgamare a imaginilor din Oglinda, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul cu o muzică inspirată de universul ficțional al celebrului cineast rus.

Luna mai va mai fi marcată de o bogată prezență românească la Festivalul internațional al filmului de la Cannes, iar începutul lunii iunie corespunde cu debutul celui mai important Festival internațional de film din România TIFF-ul de la Cluj, care va avea o secțiune cu desfășurare la Sibiu. Dar despre acestea în numărul viitor.

Călin Stănculescu

http://www.ffe.ro