Tarantino și aventura în ficțiune sau istoria revizitată

Cu ocheadele lui Tarantino la adresa Istoriei ne-am obișnuit de la Ticăloși fără glorie, unde corosivul cineast american pune capăt conflagrației mondiale cu aproape doi ani înainte și unde toți liderii naziști pier pe altarul cinematografului.
Recentul Django dezlănțuit repune în discuție nedemocratica relație instaurată, de mai bine de un secol, între albii și negrii Statelor Unite, din pricina căreia va și izbucni Războiul Civil, cunoscut și sub numele de Războiul de Secesiune. Un western, metamorfozat după locul acțiunii, în southern, propune spectatorului următoarele întâmplări. Un vânător de recompense, ce acționează sub acoperirea unui dentist ambulant ( dr. King Schultz, jucat de Christoph Waltz –colonelul Landa din Inglorious Bastards), caută pe răufăcătorii denumiți frații Brittle, pe care nu-i poate găsi decât cu ajutorul sclavului Django (Jamie Foxx). Acesta e eliberat și va deveni, la rândul său, vânător de recompense, recunoscând că ,,să omori albi și să mai primești bani, cum să nu-ți placă?” Alături de mentorul său, Django va porni în căutarea și recuperarea iubitei sale soții, violate și închise pe plantația răului Calvin Candie (excelent jucat de Leonardo DiCaprio). Un motiv în plus, în declanșarea aventurii, este numele acestei soții Boomhilda (Kerry Washington), care naște nostalgii mitologică ariene în sufletul pragmaticului dr. Schultz. Măcelul terminat în incendiul colosal din finalul filmului Inglorious Bastards este o glumă față de finalul din Django, apoteotic, strălucitor, sangvin, exploziv.
Dacă una dintre paradigmele scenariului lui Tarantino, premiat, de altfel, cu Globul de Aur, dar și cu șanse la Oscar, este răzbunarea, nu mai puțin adevărat este faptul că, chiar rasismul este luat peste picior, este drept în cheie caricaturală, precum în secvența cu urmăritorii aparținând Ku-Klux-Klanului provincial, care au nenorocul să înfrunte pe cei doi amator de recompense. Coada de topor a rasei albe, Stephen, este interpretată de Samuel L. Jackson, autentic în opțiuni dictate de analfabetism politic. Și aici se poate descoperi o nuanță ironică la adresa oportunismului celor vânduți și cumpărați pentru calitatea forței de muncă. Tarantino nu polemizează cu Istoria, doar o face mai accesibilă, în detaliile ei uneori macabre, uneori vulgare, construite mereu pe antagonisme ireductibile (naziști-evrei în Inglorious Bastards, albi-sclavi negri în Django Unchained).
Construcția filmului, destul de lung, de altfel, nu duce lipsă de flashbackuri demonstrative, de inserturi explicative, de ocheade apăsate adresate spectatorului amator de delicii cinefile. Trimiterile la westernurile spaghetti sau la parodiile lui Mel Brooks sunt surprinzătoare și elocvente semne de punctuație într-o extrem de elaborată operă de referință a cineastului american.
Dacă Django, asemănător filmelor precedente, face apel la folclorul cinemtografiei în întreg corpus-ul ei, nu este mai puțin adevărat că violența, ca laitmotiv, rămâne un, poate, inspirat semnal de alarmă pentru chiar violența care domnește în contemporaneitate, cetățeni înarmați până în dinți, masacre la școli, prezența războaielor planetare etc. Formă de catharsis sau lecție de cinema, dar cinematograful însuși este o rafinată formă de catharsis. Și, cine mai bine decât Quentin Tarantino îl slujește cu mai multă credință în autenticitatea lui. Iar Fellini a murit de mult…
Călin Stănculescu

Anunțuri