Istorie și istorii…

Filmele marilor competiții de la începutul acestui an sunt, în majoritate, axate pe istoria mai veche sau mai nouă a unor țări cu mari tradiții în evoluția cinematografului. Un prim exemplu este Lincoln de Steven Spielberg, regizor care cochetează cu clasicismul, fragment de biografie a ultimei părți a vieții celebrului președinte american, care a luptat pentru egalitate, mai degrabă, între semeni, decât pentru eliberarea sclavilor, acțiune cu consecințe riscante din punct de vedere economic.
O importantă concluzie a filmului lui Spielberg este faptul că dreptatea, nu se poate câștiga decât cu compromisuri ce duc (subînțeleg chiar) la metode ce țin de corupție, minciună și înșelătorie curată la nivel înalt. În ciuda faptului că suntem în plin Război civil între statele care doresc și nu doresc abolirea sclaviei, tratativele politice și înțelegerile din Congresul american par mai degrabă a fi un război mai dur decât cel de pe teren, pentru instaurarea unei egalități în fața legii, ce va aduce mari avantaje economice Nordului ( aspect mai puțin nuanțat în film). Lincoln este interpretat magistral de un actor care s-a identificat cu personajul său, aproape ca și Cerkasov cu Ivan în celebrul film al lui Serghei Eisenstein.
Și Mizerabilii, regia Tom Hooper (autorul filmului Discursul Regelui) este un film care, prin drama lui Jean Valjean, desenează epoca deceniului patru din secolul descoperirii cinematografului, chiar dacă în convențiile musicalului de cea mai bună calitate.
Și Argo, regia Ben Affleck, este un fragment de istorie contemporană, care evocă o operațiune CIA din timpul sechestrării ostaticilor de la Ambasada americană de la Teheran, după instalarea ayatollahului Khomeini. Dincolo de componenta documentară a scenariului, inspirat de fapte reale, am admirat, cu încântare, trimiterile ironice la adrea patronilor, fabrica de vise a Hollywoodului , cu un John Goodman, de excepție.
Nici copilul teribil al filmului american, Tarantino ( vorba vine, dar la urma urmei Woody Allen se apropie de 80, iar Quentin Tarantino împlinește doar 50 de ani la sfârșitul lui martie 2013, alți copii teribili nu cunosc), nu este disociat de istoria americană. Ne aflăm cam în aceiași perioadă care-l inspiră pe Spielberg, iar filmul, Django dezlănțuit, rămâne un film dedicat postmoderniștilor de toate culorile, cinefililor amatori de citate și trimiteri cult, și nu numai. Tarantino nu face omagiul westernului spaghetti, așa cum se grăbesc unii comentatori să afirme, ci își urmează fidel și constant, propria poetică, care subînțelege violența ca panaceu pentru instaurarea dreptății și adevărului, în măsura în care se mai poate, dincolo de litera istoriilor oficiale. Să nu uităm că filmul e ficțiune, și chiar documentarele ne pot păcăli copios în funcție de autor, ideologie, epocă și comanditar. Referința la istorie devine la cineastul american trimitere la istoria filmului, la (in)cultura spectatorului, acoladă perversă și uimitoare, jonglerie superbă, dar bine mascată cu date precise de istorie filmică hollywoodiană (scuzați pleonasmul) sau de aiurea. Îngerul negru (Jamie Foxx) din Django, care nu-și uită Broonhilda inimii sale, care sfidează, ca și Bond în altă serie cult de referință, orice logică a supraviețuirii, doar prin forța pixului scenaristului (aici tot Tarantino), rămâne un actor de mâna a doua, eclipsat total de Christopher Waltz (dr. Schultz) . Vânătorul de recompense pare a fi un ancestral vânător de naziști și sunt sigur că premiile Oscar din acest an vor onora scenariul original al regizorului, dar și performanța lui Waltz, deoarece conservatorismul Hollywoodului nu va permite mai mult, deși ar fi fost pe deplin meritat.
Încă o pagină de istorie transpusă pe ecran (în filmul Vizita regelui la Hyde Park on Hudson, regia- Roger Michell) este și sosirea regelui George al VI-lea la Washington,în iulie 1939, cu soția sa, la invitația președintelui F.D. Roosevelt. Acesta din urmă,( excelent jucat de Bill Murray) își primește auguștii oaspeți la reședința din Hyde Park on Hudson, gest de bravură democratică, dar și de empatie cu națiunea amenințată de cel mai cumplit război. Filmul întâlnirii, nu lipsite de umorul generat de diferențele culturale la cel mai înalt nivel, este bazat pe jurnalele unei foste iubite a președintelui american.
Și acum câteva cuvinte despre istoriile noastre (cinematografice, se subînțelege). La ora scrierii acestor rânduri nu cunosc rezultatele de la Berlinală, unde filmul românesc cred că va primi cel puțin un premiu, nici pe cele ale palmaresului Uniunii cineaștilor sau ale competiției Gopo, unde cred că După dealuri semnat de Cristian Mungiu nu are deloc rivali, de aceea nu continui cu pronosticuri.
Important este faptul că istoria recentă nu a fost uitată și chiar dacă un documentar, care din start are mari handicapuri față de un film de ficțiune, indiferent de calitate, este mai puțin vizionat, asta nu înseamnă o diminuare a valorii sale.
Este cazul unei lecții de istorie semnată de regizorul Radu Gabrea, care se numește Vânzarea de evrei. Proiectul a fost finalizat la începutul lui 2013, când a avut loc premiera, la sala Union, unde numai puteai arunca un ac din cauza afluxului spectatorilor. Capitol important dintr-o istorie contemporană, mai degrabă ocultată, decât recunoscută, Vânzarea de evrei este un documentar de mare forță, care dezvăluie multe secrete abil ascunse, chiar și în zilele noastre (amintiți-vă doar de cazul Felix). Cu mărturii de istorici a căror onestitate este deasupra oricărei suspiciuni, cu jurnaliști, ofițeri ai serviciilor secrete și martori ai evenimentelor legate de cea mai mare vânzare de oameni din istoria contemporană, poate exceptând fotbalul de astăzi. Problema moralității nu a bântuit deloc pe principalii actori, după cum meschine interese economice au dictat configurarea unor drame personale de neiertat. Genocidul lui Ceaușescu, apropo de procesul din decembrie 89, n-a existat? Amintițiți-vă de zece mii de victime în urma Legii cu patru copii. Idem, cei care au murit expropiați din cauza Casei Poporului? Dar cei care s-au sinucis că n-aveau bani să plece, pentru a scăpa de regimul comunist, asta înainte de tichetele de ulei, zahăr etc. etc. etc.?
Filmul lui Radu Gabrea este, prin construcție, inspirație epică, dar și prin montaj, o lecție de restaurare a adevărului istoric, un exemplu de monografie a unei desțărări malefice pentru societatea românească, (de altfel, ca și aceea a sașilor), generate nu de subiecți, ci de condițiile impuse de regim tuturor supușilor. Plata pentru emigrare, plata pentru pașaportul libertății au fost condiții grele (plătite deseori cu viața) pentru majoritatea celor care au beneficiat de aceste acte.
Negustori , pentru care dolarii nu aveau culoare ideologică, comuniști și securiști au vândut oameni care aveau dreptul de emigrare, cu asentimentul marilor democrații. Aici Istoria devine încurcată. Nimănui nu i-a păsat că Ceaușescu vinde evrei și sași la grămadă per 3 000 de dolari bucata. Ba, dimpotrivă, i-au mai dat un titlu de academician sau de doctor Honoris Causa.
Filmul lui Radu Gabrea propune o revizuire serioasă a istoriei din ambele domnii, Dej și Ceaușescu, care încă nu și-a găsit cronicarul . Misiunea cineastului este de a fi prezent în Istoria țării sale și, la ora actuală ,Radu Gabrea este prezent prin ceea ce face, singurul cineast interesat de subiecte ardente, deloc comode, în construcția adevăratei Istorii a țării sale.
O carte excepțională, o lucrare semnată de Aurelia Vasile, se numește Cinematograful românesc în perioada comunistă. Reprezentările istoriei naționale.Lucrarea reprezintă substanța unei eminente teze de doctorat susținută de autoare, la Dijon, în 2011, în cotutela Universității București și a celei din Bourgogne (Editura Universității din București, 580 pp, 2011, apărut în 2012).Cum producția de carte (dedicată filmului) este atât de pauperă la noi, am dorit să semnalez orice apariție meritorie în domeniu. Or, marele eveniment al anului trecut este volumul amintit,care face biografia filmului istoric, plecând de la datele și subordonările sale ideologice, fără inhibiții estetice, fără prejudecăți . Amploarea analizei, care reunește cultura și politica, ideologia și estetica, mass-media și literatura curentă a epocii este unică în literatura istoriei filmului românesc., cu puține excepții, prea puțin curajos cu contemporanii.
De aceea, cred că volumul acesta repune adevăratul efort de evocare a istoriei filmului românesc în adevărata lui lumină.

La umbra Oscarului în floare….

Situat în centrul atenției lumii filmului de pe mapamond, evenimentul ce consacră talente, confirmă staruri, susține audiența operelor cinematografice de valoare este fără îndoială ceremonia decernării premiilor Oscar, în acest an programată la 24 februarie. Cu mai bine de o lună înaintea acestei sărbători a celei de a șaptea arte Globurile de Aur, decernate de Asociația ziariștilor străini de la Los Angeles, prefigurează întrucâtva Oscarul, pe care-l vom comenta în numărul următor al revistei.
Nenominalizat la Oscarul pentru regie sau cel mai bun film actorul și regizorul Ben Affleck câștigă ambele Globuri de Aur la categoriile menționate. Fragment din istoria recentă a Statelor Unite, răpirea de către studenții islamiști iranieni a personalului Ambasadei de la Teheran din 1980, este încă o pată pe dramaticul parcurs al relațiilor dintre cele două țări. Argo, reface aventura a șase cetățeni americani, extrași de CIA de la reședința ambasadorului Canadei, unde se refugiaseră. Ben Affleck nu ezită să arunce câteva săgeți ironice la adresa Hollywoodului, cu participarea căruia proiectul Argo va fi dus la bun sfârșit. Am remarcat dincolo de acuratețea scenariului, participarea lui John Goodman într-un rol secundar și, nu în ultimul rând, intuiția regizorală a actorului Ben Affleck, care știe să conducă actorii, să păstreze nealterate virtuțile suspansului, dar și să fie autoironic, când este cazul.
Contracandidații lui Affleck au fost nume mari, precum Quentin Tarantino cu al său Djago Enchained și Steven Spielberg, cu Lincoln, două pagini din istoria americană a secolului al XIX-lea, care, sunt sigur vor fi răsplătite din plin cu prilejul Oscarurilor, votate de cei șase mii de membri ai Academiei de Film Americane. Nu este însă de neglijat faptul că Globurile de Aur sunt votate de numai 80 de membri ai Asociației amintite la începutul acestor rânduri, personalități mai competente și mai apropiate de lumea filmului american decât mulțimea de tehnicioeni șți colaboratori de plan secund ce formează juriul Oscarurilor.
Lincoln, excelentul film politic regizat de Spielberg, propune spectatorilor o cuprinzătoare panoramă a vieții politice americane la sfârșitul Războiului de Secesiune, pe scena căreia se desfășoară lupta lui Lincoln pentru impunerea amendamentului 13 la Constituția americană, text legislativ ce avea să ofere negrilor egalitatea în fața legii. Singurul Glob de Aur cu care a fost răsplătit Lincoln a revenit actorului Daniel Day Lewis,interpretul rolului titular, care a știut să dea credibilitate impunătoarei figuri tragice a președintelui ce a adus libertate conaționalilor săi de culoare, dar în același timp a avut măiestria diplomatică, pentru a contracara toate jocurile politice ale adversarilor săi din Congres. Filmul are o concluzie tristă dincolo de evenimentul ce a îndoliat America acelei vremi, asasinarea președintelui, și anume faptul că, nci chiar o idee legislativă de anvergura textului de lege amintit, n-ar fi putut trece fără apelul la corupție și oportunism, fără manipularea, chiar grosolană, a aleșilor poporului. Să vedem ce zice și Unchiul Oscar….
Mizerabilii, un musical vechi de câteva decenii, după un roman scris cu un secol și jumătate în urmă, a fost declarat cel mai bun film, iar Hugh Jackman și Anne Hathaway, au câștigat Globurile de Aur, primul pentru rol principal, a doua pentru rol secundar. Spectacolul merită prin anvergura mizanscenei, prin calitatea jocului actorilor, prin câteva perioade muzicale mai inspirate și, neapărat, prin faptul că actorii au cântat fără play-back sau dubluri.
Quentin Tarantino a câștigat două Globuri de Aur prin excelentul său actor Christopher Waltz, vânătorul de recompense din Django dezlănțuit, dar și pentru scenariul său la același film Jodie Foster a primit premiul Cecil B deMille pentru întreaga carieră, iar filmul lui Michael Haneke Amour a fost declarat cel mai bun film străin, ceea ce cred că se va întâmpla și la Oscar. Filmele menționate au rulat sau vor fi proiectate și în țara noastră.