Reconstituirea (2)

CRITICA LA ÎNALT NIVEL

Nu este lipsit de sens faptul de a cita un istoric, Lavinia Betea (Adevărul.ro, ianuarie 2013)), care a avut acces documentar la arhivele CC al PCR, pentru a vedea cum a fost întâmpinat în epocă filmul Reconstituirea.
Ceaușescu primise reclamații că regizorul Lucian Pintilie ar fi ultragiat milițienii prin filmul Reconstituirea. În ședința din 10 februarie 1970 în cercul restrâns al Secretariatului (CC al PCR) s-a discutat filmul Reconstituirea. Din luările la cuvânt se înțelege că dezbaterea fusese inițiată de sesizările unor înalți activiști, în frunte cu secretarul cu organizatoricul, Virgil Trofin. Regizorului i se imputau subminarea poziției milițienilor în societate și, evident, cheltuieli nejustificate.
Ce a declarat N. Ceaușescu- Eu văd aproape toate filmele noastre. În legătură cu Reconstituirea, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică niște milițieni. Ei și. În țările capitaliste polițiștii sunt criticați în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real și pe urmă cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe milițieni pot să-i critice, că avem mulți proști. Aici pe acest fapt s-a pus accentul și nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru și publicul. Însăși critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliția nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l țineți pe piață atât timp cât vin spectatori și să-l trimiteți și la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. Trimiteți-l și în străinătate la un concurs. Sper ca acolo o să fie înțeles. Trimiteți-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est și n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi.
Ce a declarat Ion Iliescu – Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului Reconstituirea. Toți sunt niște tipi lipsiți de orice receptivitate la orice observație critică, sunt niște oameni înfumurați, desconsideră orice critică și privesc cu deconsiderare capacitatea unor activiști politici de a-și da cu părerea asupra aceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos și a folosit un sisten de relații care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toți prietenii lui și a creat un climat că cineva împiedică apariția unei creații de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creație și curajul acestui mare creator.. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul și îndrăzneala lui de a aborda nu știu ce probleme.(Apud Lavinia Betea, Scandalul filmului Reconstituirea – criticile lui Ceaușescu și Ion Iliescu, Adevărul.ro, ianuarie 2013.)
De menționat mai este și componența Secretariatului CC al PCR la ora înregistrării acestor discuții – Ceaușescu, Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Mihai Gere, Vasile Patilineț. (Ion Iliescu fusese probabil invitat ca responsabil cu problemele tineretului.)
Comentariul asupra comentariilor marilor cinefili de la cel mai înalt și periculos nivel ideologic nu-și mai au rostul. Lipsa de cultură și nula capacitate de a înțelege arta filmului transpar cu dramatică evidență de la primele cuvinte ale marilor cenzori.
În volumul amintit, B.T. Rîpeanu menționează interzicerea de la publicare ( de către CC al PCR) a unei ample discuții organizate de revista România Literară ( probabil în februarie 1970), la care participă cu opinii divergente Eugen Atanasiu, Ion Băieșu, Ion Dodu Bălan, Andrei Blaier, Tudor Caranfil, Radu Gabrea, Ion Horea, Fănuș Neagu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pascadi, Adrian Păunescu, Florian Potra, Petre Sălcudeanu, Valentin Silvestru, D. I. Suchianu și Mihai Ungheanu.
Alte articole despre film, destinate tiparului, semnate de Valerian Sava, Ion Frunzetti, Miron Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Sânziana Pop și Lucian Raicu sunt interzise.
M-a șocat apariția unui articol semnat de mine, în care incriminam viziunea artistică a regizorului, după ce predasem un eseu entuziast despre arta lui Pintilie. Acesta a fost cenzurat feroce de șefii revistei la care colaboram (Viața studențească), poetul proletcultist Nicolae Stoian și adjunctul său, Eugen Patriche. Indicațiile Secției de presă erau literă de lege.
După B.T.Rîpeanu, deși difuzarea internă a filmului este blocată, se înregistrează 454.263 de spectatori în primul an de rulare și doar o creștere de 40.000 în cei zece ani care urmează. Filmul este vândut la începutul anului 1970 pentru exploatare comercială în Franța, este selecționat și participă la Festivalul de la Cannes în secțiunea Quinzaine des realisateurs, în ciuda opoziției autorităților de la București. Aceiași copie va fi prezentată în 1970 în Elveția, Italia (la Festivalul de la Pesaro) și Cehoslovacia. În februarie 1991, filmul este reluat în difuzare comercială pe marele ecran și la televiziune.

Reconstituirea de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie

Lucian Pintilie împlinește în această lună opt decenii de viață. Filmul său Reconstituirea, nu a primit niciun premiu, dar a fost achiziționat de Muzeul de Artă din New York (unde mai sunt două filme românești, Năică și Nunta de piatră). Cu 5 ani în urmă 40 de critici de film votau Reconstituirea, drept cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor.
Revanșa istoriei pentru o operă far a cinematografului românesc.
La mulți ani, Lucian Pintilie!, te așteptâm cu volumul doi din bricabrac, dar și cu filme. Nu uita, Oliveira face la peste o sută de ani filme. Ținem pumnii…
Textul despre film este un capitol din volumul doi (în pregătire) al cărții despre ecranizări semnate de Călin Stănculescu.
O felie de viață din România anilor *60, mai precis *62, este surprinsă de Horia Pătrașcu, cu cenzurările de rigoare, cu detaliile prețioase pentru psihologia personajelor, cu decorul realist transpus în cuvinte ce aveau să-l cucerească pe tânărul cineast Lucian Pintilie, aflat în căutarea unui subiect demn de al doilea film al său.
Debutant cu un film despre tinerii ilegaliști, interpreți- Dan Nuțu și Irina Petrescu, (scenariul era semnat de Ion Mihăileanu, tatăl regizorului Radu Mihăileanu, refugiat la Paris, încă de la sfârșitul deceniului șapte), erau protagoniștii ai acelui film, Duminică la ora șase, în care reproșurilor cerberilor ideologici (de fapt colegi ai regizorului debutant, Mihai Iacob, Geo Saizescu sau Mircea Drăgan) sunau cam așa- #în film nu se vede precis cine pentru ce și de ce luptă#,# filmul nu ne aparține deloc nouă, nici din punct de vedere al ideii, nici din cel al culorii locale#,# figurile nu sunt reprezentative#. (Apud, B. T. Rîpeanu, Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune – vol 1, 1911-1969.)
Liviu Ciulei renunță la în aprilie 1968 la acest film, iar în aceiași lună Pintilie propune prima versiune de scenariu a microromanului apărut în 1966. Mai dorea să-l realizeze și regizorul Radu Gabrea, coleg de promoție cu Horia Pătrașcu, dar opțiunea lui Pintilie i-a barat drumul.
Operator improvizat al unui film de educație a tinerei generații, subiectul fiind isprăvile post- bahice semnate de absolvenții muncitori de la un liceu seral, pe o terasă anonimă din Caransebeș, Horia Pătrașcu mărturisea într-un text apărut în Almanahul literar 1985, nu voi uita toată viața chipurile răvășite de oboseală, teamă, rușine- mai ales, rușine, grea, cumplită- a tinerilor aceia puși să repete, în fața unui noian de fete frumoase în costume de baie și care făcuseră cerc în jurul platoului de filmare, toate isprăvile din ajun…! A fost ceva cumplit, aveam senzația că băieții au fost obligați să iasă în public în pielea goală , câțiva plângeau, în sfârșit… la un moment dat, nu am mai putut mânui aparatul de filmat și am plecat. Cred că ideea nuvelei s-a născut acea clipă…!
Mărturie prețioasă pentru geneza unei capodopere, semnate de un tânăr scriitor, care avea să mai ofere artei a șaptea câteva subiecte majore, dar niciunul servit purtând marca Lucian Pintilie. Poate și Ciulei ar fi dat o operă remarcabilă, cu accente existențiale și morale diferite față de cele puse de Pintilie, poate și Gabrea ar fi construit mai baroc eșafodajul realist propus de scriitor…
În orice caz, sugestiile cuvântului au fost decisive pentru alegerea personajelor, pentru selecția replicilor, pentru simbolismul relațiilor, pentru metaforele vânate de cenzori, pentru construcția finală a operei.
Dar iată subiectul acestui film- în urma unei petreceri a liceului seral dintr-o localitate anonimă, doi tineri ajung la un conflict, cu barmanul, îl altoiesc, dar mai sparg ceva din recuzita localului unde se desfășurase sărbătoarea cu concluzii bahice. Realizarea unui film educativ , cu întâmplările amintite, este pus la cale de Partid, Procuratură, Miliție, Școală, iar reconstituirea acestora filmată de un cineast amator, devin spectacolul cu multiple conotații, semnat de Lucian Pintilie.
Conform datelor sintetizate de B.T.Rîpeanu în volumul 1 Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune 1911-1969, la 29 aprilie 1968, L. Pintilie prezintă prima versiune a decupajului, susținută de referatele favorabile semnate de Ecaterina Oproiu și Ioan Grigorescu. La 10 iunie 1968, Consiliul artistic aprobă în unanimitate intrarea în producție a filmului. Au fost prezenți la acea ședință Ion Brad, Mircea Drăgan, Petre Sălcudeanu, Victor Iliu, Lucia Olteanu, Vasile Tomescu, Nicolae Dragoș, Titus Popovici, Mihai Iacob, Aurel Baranga, Ioan Grigorescu, Marius Teodorescu, Florian Potra, Dumitru Fernoagă și Constantin Pivniceru. Intrarea în producție are loc la 1 iulie 1968. Filmările desfășurate între 23 august și 23 octombrie 1968, doar exterioare la Sinaia, au fost precedate de refacerea scenariului și introducerea unor îmbunătățiri cerute de conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. Ultimele modificări ale replicilor din film au fost urmarea unei ședințe la care au participat Ion Brad, Petre Sălcudeanu și Mircea Drăgan. Consumul de peliculă negativă a fost de 22.933 m. Montajul a avut loc în perioada 24. octombrie 1968 și 15 septembrie 1969. (Filmul trebuia terminat la sfârșitul lunii aprilie 1969.)
Din odiseea absurdă care a marcat lansarea filmului, B.T. Rîpeanu citează vizionări cu vicepreședintele CSCA, Ion Brad, care cere scurtări ale scenelor prea violente, indicațiile din partea CC al PCR de ,, a se opri lucrul la film și a se vedea cine este răspunzător de faptul că se deformează atât de grosolan realitatea,,, noi vizionări și pertractări cu regizorul, care refuză modificările propuse, vizionări organizate de regizor (se pare cu aprobarea tacită a conducerii studioului București), urmate de luări de poziție în România Literară a unor prestigioși oamni de cultură în favoarea filmului, considerat o operă de o deosebită valoare, o vizionare la Neptun de către Nicolae Ceaușescu și oprirea categorică de la difuzare a filmului, urmând ca acesta să fie văzut și judecat de către Comisia de Artă și Cultură a Marii Adunări Naționale.
Interviul regizorului difuzat de postul de radio Europa Liberă, în care acuză structurile birocratice ale administrației culturale de blocajul filmului, inocentizîndu-l astfel perfid pe șeful statului, presiunile interne și internaționale în favoarea filmului au ca efect în toamna lui 1969 formularea de noi indicații superioare – terminarea filmului și difuzarea sa limitată (apud Ion Brad). Copia standard este predată la 29 decembrie 1969, după care, în ianuarie 1970, filmul este lansat în difuzare, fără premieră de gală și fără publicitate. După patru săptămâni de proiecție (eu îmi amintesc doar de trei, alți comentatori afirmă doar trei zile) la cinematograful Luceafărul, filmul este exilat în țară, unde, în ziarele regionale, continuă să apară cronici până în august 1970.
***
În februarie 1991, Reconstituirea este relansată și Lucian Pintilie îi explică lui Ioan Groșan, fidelul său companion, care îi ia un interviu pentru revista Cațavencu.
,,Reconstituirea nu a avut niciodată o premieră oficială, iar sabotarea difuzării filmului a fost un act deschis, o ticăloșie nedisimulată, loială aproape. (Tu ai vorbit la Europa Liberă ca să-ți scoți filmul înmormântat la Jilava- noi o să te radem cât putem la difuzarea lui. E O.K., nu?) Pe scurt, un act jalnic, dar foarte firesc de fidelitate funcționărească față de putere.
Reînscrierea lui în circuit înseamnă deci, o oarecare reparație morală, o ambiție de justiție cârpită și tardivă. Ce vreți, o mică utopia suplimentară de-a mea.
Dacă ar fi fost numai această utopie la mijloc n-aș fi ținut să se reia Reconstituirea. Care a fost însă motivul real? Am sondat și eu prin lumea tinerilor de azi- cea a golanilor, a celor care în inocența lor sublimă au crezut că tancurile se opresc cu flori (așa cum am văzut și eu prin filme) și care mai apoi (cei rămași în viață) au trăit, noapte de noapte, înduioșătoarea himeră a Pieței Universității.
Aproape niciunul dintre ei nu văzuse filmul.
Asta mi s-a părut cumplit pentru că filmul încearcă să descriie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit și nuanțat și pe care numai o sinistră cacealma poate să-l identifice cu o singură persoană sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimțite celulele, un rău consimțit ca o realitate naturală cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celulă rebelă – altă soluție nu e!
Aceasta este singura moștenire pe care am lăsat-o tinerilor.
Ei bine, eu cred că tinerii de azi care au trăit dubla experiență a Revoluției și Pieței Universității- cei care vor mai rămâne aici, bineînțeles, rezistând tentației exilului – și scuipă pe această moștenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur și simplu nu-i mai interesează acest tip de supraviețuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică și Ripu.

Mărturia cineastului la reluarea Reconstituirii este cu atât mai prețioasă, fiind unul dintre rarele momente de aplecare analitică asupra celui de-al doilea film, puțin amintit și în volumul de memorii bricabrac, editura Humanitas, 2003, dar și în alte interviuri, mai aproape de inima regizorului fiind experimentele teatrale.

Ieri, Astăzi, poate Mâine…

Dacă în 1970 revista Contemporanul declara filmul lui Pintilie cea mai bună operă cinematografică a anului, cu patru decenii mai târziu, 40 de critici stabilesc o ierarhie a celor mai bune filme românești din toate timpurile, Reconstituirea apărând, din nou, pe primul loc. Faptul este remarcabil, ținând cont de vârsta majorității celor chestionați, care n-au văzut filmul la premiera sa ocultată de regim.
Un dens articol analitic, semnat de Magda Mihăilescu, prefațează dosarul filmului în volumul 10 filme românești ale tuturor timpurilor, editura Polirom, 2010.
Iată un citat din acest admirabil studiu- Dacă în Duminică… stilul absoarbe, în bună măsură conținutul, peste cinci ani în Reconstituirea, autorul sfidează reperele metaforice. Realitatea, despuiată de orice înveliș protector, este etalată cu cruzime în întreaga nuditate a celor mai banale detalii, obligate să semnifice. Stilul și conținutul sunt, aici, cu o formulă împrumutată din vocabularul lui Starobinski, precum cele două fețe ale unei coli de hârtie, respiră prin aceiași pori.
În volumul amintit sunt reluate două opinii de la premiera din 1970 din care cităm
Petre Rado – Nefirescul înscenării la care asistăm, falsitatea actului ce se vrea autentic și artistic, prin asta de două ori vinovat, se traduce cinematografic printr-o construție temporală specială a filmului. Timpul se dilată și se strânge nu într-o ordine reală, ci strict dramatică, una construită de regizor cu minuție și armonie contrapunctivă. Reconstituirea deține atributele formale ale unei opere clasice, aristotelice, în rigoarea sa dramatică- expoziție, conflict, punct culminant, deznodământ, unitate de timp, spațiu și acțiune. Pe această schemă dramatică, Pintilie construiește un film modern nu numai ca problematică, ci mai ales ca limbaj.
(România literară, 8 ianuarie 1970). Ana Maria Narti scria în Contemporanul în ziua următoare – Reconstituirea este un film despre cinematograf și existență și despre acea particulă mereu uimitoare din existența omului care este întâmplarea. O întâmplare ( o prostie, o tâmpenie- spune procurorul) este așezată în punctual de plecare al conflictului- bătaia băieților. Și tot din întâmplări mărunte alunecoase, mereu mișcătoare, mereu negându-se între ele, se încheagă tragedia. Cei care greșesc – autorii și spectatorii reconstituirii –m sunt cei care își închipuie că pot reconstitui întâmpălarea ca o demonstrație, că îi pot da alt sens decât acela pe care l- a avut, firesc- explozie neprevăzută a energiilor care zac dincolo de aparențe.
Din nou în prezent cu Dana Duma (Cinema, aprilie 1990)
Reconstituirea este un mânios pamflet împotriva manipulării imaginii cinematografice. Dacă ar fi numai secvențaîn care procurorul se joacă într-o doară cu aparatul de filmat și-I potrivește obiectivul rânjind și tot te trec fiorii simțind că este vorva despre relația dintre putere și cinematograf. (…) Reconstituirea este o patetică profesiune de credință avertizând asupra vinovăției cineaștilor care se lasă manipulați de putere. Verdictul său este necruțător-complicitate la crimă.
Și acum Romulus Rusan în România liberă, 20 februarie, 1991.
Dejucând mecanismele tragediei antice, voioșia Reconstituirii insistă în schimb asupra consecințelor extreme pe care le poate avea antanta amabilă a vinovaților și nevinovaților. Complicitatea care se naște din ea este numai aparent inofensivă și sfârșește prin a-i culpabiliza în egală măsură pe interpreții și spectatorii jocului. (…) Pintilie vede magistral acest confuz amestec de ticăloșie și toleranță din care se pritocește, atât la victim, cât și la călău, sentimental totalitar.
Roxana Pană, tot în România liberă, 21 februarie 1991.

Reconstituirea este, fără îndoială, filmul nostru reprezentativ. Filmul cel mai cunoscut în Europa, analizat în cele mai prestigioase reviste de cinema din lume, una dintre acele opere ce pot da seamă oricând de lumea în care au fost zămislite, de starea ei de spirit, de specificul și interogațiile ei.

Eugenia Vodă în România literară, 28 februarie 1991
Viața din film- ca și arta lui- nu și-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic și proaspăt în același timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei ( ,,Cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere,,, spunea tot Pintilie.)
Și acum, Horia Pătrașcu, scriitorul ignorat de mulți autori de istorii literare, scenaristul Reconstituirii într-o acoladă memorialistică (un interviu cu Petre Domșa), publicată înainte de 1989, în Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului .
Reconstituirea a plecat dintr-o enormă dragoste de oameni, necăjiți într-un anumit moment al vieții lor. Iar filmul lui Pintilie a urmat aceeași idee, încercând s-o bage într-o anume conjunctură, deoarece așa se face un film! Reconstituirea este o durere afișată public cu scopul de a nu se mai repeta asemenea dureri. Cui i-e teamă de noțiunea de durere, ca și cum nu ar aparține cotidianului nostru, este un…nu știu cum să spun.
Reconstituirea este astfel caracterizată de un istoric controversat, dar cu etichete valabile, Nuvelă de factură neagră, scrisă impecabil, care arată calitățile de organizare cinematografică a materialului faptic, decupat prin rafinate simetrii și contrapuneri.
Într-un remarcabil volum ce portretizează Filmul românesc (surd) în România mută, scriitorul Cristian Tudor Popescu evoca astfel filmul lui Pintilie-Pătrașcu – Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film antisistem este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral – nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puțin filozofice, cât prin asocierea sunetelor replicilor curente și tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic și expresiv. (…)
Nu vedem activiști cinici și cruzi, securiști torționari, judecători cu sentința la plic. Ce se conturează însă sumbru în spatele personajelor grotescomic agresive rezultă din insistența cu care ele cer un singur lucru celor doi tineri..Jucați jocul! Prefăceți-vă! Intrați în realitatea asta paralelă pe care v-o aducem noi! Nu vrem să vă convingem de superioritatea orânduirii socialiste, nu ne interesează ce gândiți, nu ne interesează în general persoanele voastre, vrem doar atât.. jucați jocul!
Recent l-am vizitat pe scriitor, vechi prieten și camarad de suferințe pe coridoarele întunecate ale Casei Scânteii, pentru a-i cere, iarăși un exemplar din Reconstituirea, rătăcită de mine în timpul unei mutări de poveste. Cum nu îl avea, mi-a mărturisit motivația accidentului din proza sa devenită , clasică, brand sau referință obligatorie pentru alte zeci de generații de candidați la regie film.
Aceasta este mila, mila față de existența în contextul ororilor vieții viitoare în climatul de aparentă liberalizare, inaugurate chiar în anul începerii ecranizării. Sentimentul descris de Horia Pătrașcu, prezent în nuvela publicată înaintea acțiunii eroice a conducătorului statului, îmbracă dimensiuni dostoievskiene și aprofundează dimensiunile simbolurilor descifrate de comentatorii români sau străini.

Dincolo de acest sentiment, rămâne concentrarea epică absolută, care generează buchete de sensuri, după cum inspirația cineastului și profesionalismul actorilor și a celorlalți membri ai echipei, împlinesc o operă clasică de mare reverberație peste timpul incriminat.
Când și copacii plâng (secvența filmată de Pintilie după terminarea producției cu Botta în pădure),în fața nenorocirilor generate de oameni, în virtutea noii educații, pentru formarea omului nou etc. etc. nu mai sunt multe lucruri de spus.
Filmul Reconstituirea semnat de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie rămâne pe un soclu stabil în Panteonul cinematografului românesc.

50 – 80 – 2345 – 2 – 3

Este un titlu curios, dar mă voi explica repede.
Aniversarea a cinci decenii de existență organizată a breslei cineaștilor a prilejuit la Ateneul Român spectacol de excepție, cu Andrei Licareț și formația Violoncelissimo, condusă de Matei Cazacu, cu premii ce au onorat aproape o sută de cineaști, totul imaginat de președintele UCIN, regizorul Laurențiu Damian, care a mai făcut cadou fiecărui participant, un volum din dicționarul de referință 2345 de cinematografiști de B.T.Rîpeanu, primul exemplar dintr-o nouă revistă de cinema – FILM, și un dublu CD cu muzică din filmele clasice românești.
Opt decenii este vârsta împlinită de regizorul Lucian Pintilie, la 9 noiembrie, cineast care a explorat cu inimatibilă fantezie perioade triste din odiseea românilor, care a marcat teatrul mondial, care va lăsa moștenire generațiilor ce vin o operă unicat, model pentru toți tinerii de mâine (sau de astăzi) pe terenurile Thaliei sau ale artei fără muză (a șaptea după unii autori). Regizorul ne este dator cu un bricabrac doi, și la zi aniversară îi dorim sănătate și forță pentru a scrie și a mai realiza filme.
Cinematografiștii 2345 este titlul volumului care vă oferă informații despre viața și opera cineaștilor, regizori, scenariști , actori, compozitori, scenografi, operatori, autori de coloană sonoră, sound-designeri, criticilor și istoricilor de film, fără dese referințe la apartenența la Securitate. Impresionantul op care este semnat de Buji Rîpeanu este cea mai fidelă oglindă a filmului românesc, dincolo de istorii și de efemerele producții, jurnalistic cotidiene, hebdomadare sau lunare.
Proiectul de o viață semnat de inspiratul cercetător al lumii filmului românesc, Bujor T. Rîpeanu, pornit la jumătatea deceniului șase al secolului trecut, materializează un instrument de lucru indispensabil pentru oricine este interesat de universul cinematografiei naționale. Autor al altor lucrări de referință precum Producția cinematografică din România sau Filmat în România, deja parțial apărute, dar și al proiectelor referitoare la Cronologia cinematografului românesc și o Bibliografie generală a cinematografului în România, (aflate încă în fază de lucru), B.T.Rîpeanu ne promite și o ispravă mult mai spectaculoasă, și anume, tezaurul unei baze de date cu circa 10 000 de personae care au avut de-a face, în decursul vremii cu cinematograful din România, care nu peste mult timp va fi deschisă accesului public, poate sub numele RMDB- Romanian Movie Data Base.
Apărut la editura Meronia, volumul lui BTR este net diferit de 1234 de cineaști, realizat împreună cu Cristina Corciovescu, nu atât prin componenta cantitativă, cât prin reliefarea unor aspect analitice, care valorizează opere și contribuții esențiale, dar și prin consemnarea unor tineri autori, de la regizori, scenariști, operatori, la critici și istorici de film, care au contribuit decisiv la afirmarea Noului val, precum și la menționarea acelor personalități din lumea televiziunilor care s-au afirmat în ultimele două decenii.
Semicentenarul ACIN-UCIN a prilejuit și lansarea a două reviste de cinema, prima, ediție print, cu o apariție trimestrială, condusă de Dana Duma (de citit, interviul cu L. Damian – Despre UCIN și încă ceva în plus, Dosarul-starea comediei, cronici la premiere românești și interviul lui Jiri Menzel – Cuvinte bine țintite).
Cea de a doua revistă este on line (condusă de Cristina Corciovescu) sub adresa AaRC.ro și cuprinde în afara unui elocvent dialog susținut de marele actor Dan Nuțu, știri, reportaje, consemnări de la premiere românești, festivaluri naționale sau internaționale, informații despre producția recentă și viitoare. De vizitat și de colaborat. Felicitări lui Laurențiu Damian, care a lansat alături de Asociația criticilor de film, două reviste care lipseau din peisajul cultural românesc.
AaRC semnifică all about romanian cinema. Poate se găsea un acronim românesc ?
În fine, trei sunt premierele românești văzute recent, și anume, Roxanne, Câinele japonez și Nu sunt faimos, dar sunt aromân. De văzut, Câinele japonez, în regia debutantului de care vom mai auzi, Tudor Cristian Jurgiu, un deloc spectaculos studiu de psihologie în aria relațiilor părinți-copii, dar a cărui sensibilitate și emoție cucerește prin austeritatea construcției filmice, prin inspirația opțiunii pentru o distribuție în care strălucește Victor Rebengiuc, fără a umbri meritele colegilor.
Roxanne este dezamăgitor prin premise care ar fi putut fi valorizate superior prin minimă inspirație. Totuși, tot la debut, Valentin Hotea se dovedește a fi o promisiune ce rămâne a fi confirmată.
Filmul aromânesc regizat de Toma Enache are mari carențe dramaturgice, scenariul propunând situații absurde, anacronice și puțin credibile, cocktailul de melodramă, mitologie, film trendy, cu baruri și plaje spectaculoase, cu zaharisita poveste de familie ce opune tatăl fiului, vremelnic și aparent învingător în viață, finalul fiind un eșec total. La toate capitolele.