Festivaluri de toamnă, valori ale filmului documentar

Capitala a găzduit recent mai multe festivaluri cinematografice internaționale DocArt, Festivalul filmului documentar croat (la Cinemateca Română), precum și cea de-a 21 ediție a IFFEST Document.Art, eveniment de anvergură, inițiat de profesorul Nicolae Luca, care s-a desfășurat în magnifice locații – Aula Centrală Universitară, Liceul Dante Alighieri și Institutul Cervantes.

Cu aproape un secol în urmă, Aula Centrală Universitară găzduia, printre alte teme, un subiect ca Opera lui Chaplin în interpretarea membrilor cercului Kriterion . Acolada temporală a fost închisă de proiecțiile filmelor selectate la IIFEST Document.Art, festival cu trei secțiuni dedicate filmului despre artă, celui despre ecologie și a celui turistic. Din cele aproape 6oo de titluri înscrise din 68 de țări din lume, au fost reținute 98 de filme, unele coproducții continentale sau transcontinentale. În mod special în acest an s-a remarcat secțiunea rezervată filmului despre artă, unde s-au distins și câteva notabile realizări românești. Printre acestea voi remarca Povestea ceterașului fără o mână, semnat de regizorul clujean Sorin Grecu, emoționantă minibiografie a unui artist de pe Valea Someșului, dintr-un spațiu etnografic unde conlocuiesc în pace și bună înțelegere maghiari, romi, evrei și români. (Filmul a cucerit Mențiunea specială a Asociației Române de Film Document.Art.) Premiul pentru cel ma bun reportaj a revenit regizorilor Denisa Morariu și Liviu Dochița pentru filmul În spatele fantomei, o evocare a artistei scenografe Maria Prodan – Bjornson, autoarea decorurilor și costumelor spectacolului Fantoma de la Operă, jucat de peste trei decenii, neîntrerupt, la Opera Covent Garden din Londra. Opera scenografei din România este și astăzi omagiată de autorul operei compozitorul Webern,iar foștii colaboratori îi păstrează rodul muncii într-un muzeu. Interviuri și fragmente din opera care a făcut-o celebră sunt abil montate pentru reliefarea unei puternice personalități din lumea teatrului liric european, figură de creator genial, aproape necunoscut în România. Opera sculptorului Mircea Roman a fost descifrată în toate simbolurile și metaforele ei de către talentatul Francisc Mraz, autorul filmului Duhul lăzilor-trup, dedicate cu modestie artistului. Filmul a primit Premiul pentru cea mai bună producție românească. Un inspirat documentar dedicat obiectelor și rolului lor într-o dramaturgie cotidiană a fost Alessandro Mendini, teatrul obiectelor, film distins cu Premiul pentru cel mai bun film de artă, regia Christian Angelli.

De asemenea, Premiul pentru cel mai bun film educațional a revenit importantului documentar Caracterul Italian, care ne propune povestea uneia dintre cele mai importante orchestra din lume, sub bagheta genialului dirijor Alesandro Papano, Academia Santa Cecilia, regia Angelo Bozzolini.

Premiul pentru cel mai bun documentar de turism a revenit lui Juan Rayos (Spania) pentru Drum fără sfârșit.

Familia celebrilor documentariști români Florica și Paul Holban au inaugurat Premiul Holban acordându-l pentru stilistică în documentarul românesc Roxanei Andrei, regizoarea filmului Meanwhile in Bucharest, o originală și nu lipsită de umor pledoarie făcută de străini stabiliți în România pentru frumusețile și haosul Capitalei, care și-a sărbătorit 555 de ani de existență.

Marele Premiu al Festivalului a mers la Un scaun potrivit pentru un înger, regia Raymond St.- Jean, coproducție canadiano-finlandeză.

Domnul Sergio Faleschini, președintele Vinarte, unul dintre importanții sponsori ai Festivalului a premiat filmele Zucco, vinul fiului regelui Franței, regia Lidia Rizzo și Quinta da murta, vinul lui Shakespeare, regia David Mendes. Printre ceilalți premianți s-au mai numărat Alistair Mc Donald, Raul Paz Pastrana, Maciej Glowinski, Jose Maria Esteban-Infantes, Christian Spencer, Kim Noce, Marcel Barelli, Daniel Camorro, Dalton Narine, Martin Turnes, Branko Istvancic, Adolfo Conti, Guillermo Peydro, Oguzhan Kaya, Roland Koch, Mark Lyken și Emma Dove, Miro Brankovic, Serrif Yenen, Libor Spacek, Gianfranco Pannone.

Ceremonia de premiere, prefațată de un microrecital al formației Muse, a fost onorată de diplomați din Finlanda și Canada, de reprezentanți ai UCIN, alt important sponsor al Festivalului, regizori și producători din Italia, Trinidad-Tobago, Turcia, Anglia, Spania, Polonia, Croația.

Desfășurat sub zodia generozității, Festivalul, fără subvenții CNC sau Ministerul Culturii, născut cu peste două decenii în urmă din dragostea pentru filmul documentar a profesorului Luca s-a bucurat și de frumoase aprecieri din partea elevilor și studenților, în bună parte mobilizați la un eveniment artistic de anvergură de doamna Mihaela Ene, un fan al filmului de artă, un fan al educației prin și pentru frumos. Nu în ultimul rând , menționez, cu regret, absența regizorului chilian Rodrigo Fernandez Carbo din juriul care a văzut filmele, dânsul jurizând pe internet, dar prezenți au fost distinsele doamne Marina Roman și Luminița Boerescu din juriul care a propus principalele premii alături de subsemnatul

Călin Stănculescu

Toamna se numără …premierele (românești)

Cel puțin cinci filme românești s-au întâlnit cu publicul în acest început de toamnă. Voi începe cu cel mai recent film inspirat de dramaturgia lui Ion Băieșu, dar și de o primă ecranizare, semnată în 1991 de Alexa Visarion, Vinovatul. Regizorul Jon Gostin a atacat piesele Vinovatul și Iertarea, având și sugestii din textul Acceleratorul în teleplay-ul său, ce a reluat același titlu al filmului semnat de Alexa Visarion.

Povestea interpretată de Jon Gostin (autor și al scenariului) aduce narațiunea scriitorului în legătură directă cu evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, vinovatul fiind un medic securist, complice la expedierea cadavrelor de revoluționari la București, unde incinerate au luat gura canalului, pentru ștergerea definitivă a urmelor asasinatelor. Îngerul răzbunător este Ea (într-un excelent rol interpretat departe de melodramă și sentimentalism- Ozana Oancea), El, Vinovatul fiind jucat, cu nu mai puțin firesc aplomb și credibilă exprimare a suferințelor anonimatului, de Ionel Mihăilescu.

Schimbarea paradigmei dramatice, jocul călăului cu victima aprofundează tensiunea existențială a partiturilor protagoniștilor, obligați prin forța lucrurilor să se exprime într-n spațiu închis, monocord, greu de făcut să rimeze cu posibilitatea deznodământului normal, deloc forțat de circumstanțele conflictului. Orice crimă poate și trebuie a fi pedepsită, indiferent de posibilitatea prescrierii, cam acesta este mesajul lui Jon Gostin, regizor de mare talent, care ar trebui lăsat să se exprime și pe marile ecrane.

Din aceiași familie cu Vinovatul face parte și filmul regizorului Cornel Mihalache Canalul, inspirat de o piesă semnată de Kincses Elemer, laureată cu peste un deceniu în urmă cu titlul de cea mai bună piesă românească de teatru la concursul UNITER. O distribuție restrânsă, în care se detașează Claudiu Bleonț și Marian Râlea, o poveste propusă de regimul concentraționar, reacții determinate de torționari, dintre care unii își primesc și azi pensia, sunt doar câteva dintre atuurile filmului lui Cornel Mihalache. Opera sa dezvoltă metamorfozele tragice ale regimului comunist, care au forțat rocadele credinței cu ateismul, ale prieteniei cu suspiciunea, ale urii cu demnitatea și ale dragostei cu absența încrederii. Textul nu prea motive de optimism, sacrificiul soției, inspirat parcă de Meșterul Manole,fiind inutil și absurd. De urmărit în luna noiembrie în programele TVR.

Planșa, filmul regizorului debutant Andrei Gheorghe, este un debut promițător în lungmetrajul de ficțiune, debusolarea în sentimentele unei tinere sportive dedicate scrimei, fiind cu acuratețe desenată. Anda (Olimpia Melinte) este studentă la Constanța și se pregătește pentru campionat alături de un antrenor debutant, Alex (Silvian Vâlcu). Prietenul ei, Mircea (Marian Adochiței), coleg de sală la scrimă,observă cu incipientă gelozie relația Andei cu tânărul antrenor, care și-a ratat cariera din cauza unui accident. Filmul nu excelează în ritmuri trepidante, andantele părând a fi cadența preferată de cineast. Figurația redusă la minim, lasă mai degrabă spațiu pentru evocarea mării și a cerului, naturii care asistă nepăsătoare la frământările sentimentale ale eroinei. O muzică inspirată, semnată de Paul Ilea însoțește avatarurile Andei în oscilațiile sale amoroase. Filmul făcut fără fonduri de la CNC rămâne deosebit prin acuratețea sa stilistică, prin eleganța demersului artistic ce ne propune, fără locuri comune, o originală anatomie a dragostei.

Cripta este realizat de regizorul francez de origine română Corneliu Gheorghiță, fost inginer de sunet la Buftea,în prezent profesor la Școala Superioară de Arte Vizuale de la Universitatea din Toulouse. Și aici minimalismul distribuției oferă cheia stilistică a filmului. Dar iată propunerea epică a cineastului. Un om de afaceri francez, Leduc, descoperă în subsolul unei vechi clădiri renovate o veche frescă, posibil antică, care poate însă întârzia lucrările următoare de renovare a cartierului. Leduc (Serge Riaboukine) dă foc frescei, dar rămâne blocat în incinta imobilului din cartierul părăsit, unde mai trăiesc doar câțiva amărâți. Cineastul ne propune un fel de insulă a lui Robinson, în care eroul se descoperă, se umilește, luptă pentru supraviețuire, dar mereu învață ceva nou, nu neapărat despre alții, ci despre sine. Actorul francez Serge Riaboukine se descurcă de minune în rolul său, mai ales , datorită faptului că structura de eseu a filmului, în care mai joacă Sanda Toma și nelipsitul Gabriel Spahiu, îi vine ca o mănușă.

A cincea premieră se numește Terapie pentru crimă, regia Kiki Vasilescu, tot un film fără fonduri de la CNC, iar primul spectacol de la Studio a fost însoțită și de lansarea de carte cu același titlu, la numele regizorului adăugându-se cel al lui Bogdan Hrib, care a așternut pe hârtie povestea.

Subiectul, care militează deschis pentru egalitatea femeilor, lucru deloc adevărat, propune o eroină care dorește să devină killer profesionist. Matilde (Claudia Pavel), aflată sub observație psihiatrică, își mărturisește vocația, destul de superficial construită pe niște ședințe de jogging sau karate. Cum pr4ima misiune eșuează penibil, Matilde devine din vânător vânat și sugestia autorilor este clară pentru mai marii de la CNC, dacă va găsi o finanțare suficientă poate va fi o adevărată profesionistă.

Genul polițist puțin frecventat de cineaștii români, în ciuda posibilului succes, construit pe o lipsă totală de concurență, poate fi și în viitor exploatat, poate cu o distribuție mai inspirată, poate, cu o poveste mai credibilă, deci mai inteligent ridicată la rangul de film.

Călin Stănculescu

Desenul animat, o lume mirifică

Este o onoare de a vorbi în fața unor cinefili, este o onoare de a deschide neoficial manifestările celei de-a 21 –a ediții a Festivalului internațional Documentarts, inițiat cu aproape un sfert de veac în urmă de distinsul italienist, romancier, producător prof Nicolae Luca, să-l aplaudăm, nu înainte de a vă invita după- amiază la deschiderea oficială a manifestării.

Mișcarea și reproducerea ei constituie un vechi vis al omenirii,marcat, concretizat, materializat de primii artiști ai neoliticului care în peșterile obscure din sudul Franței sau Spanuiei, din Nordul Adfricii de la Tassili, Lascaux sau Altamira ua lăsat minunate desene. Acestea nu reproduceau efectiv realutatea ci aspirau la evocarea mișcării astfel a apărut renul cu trei capate, astfel au fost desenați cai cu opt picioare, sau bizoni cu zece.. Ele nu reprezintă monstruozități, ci soluții imperfecte pentru redarea mișcării.

Dacă aceasta se manifestă , cum spuneam în neolitic, au trebuit să treacă multe secole din era noastră pentru a progresa. Trebuia să așteptăm secolul 17 pentru a fi demonstrate principiile camerei obscure și aplicațiile ei la lanterna magică ( în secolul 17, la 1660, matematicianul danez Walgenstein, prezintă la Roma o cameră de proiecții). În secolul 18, la 1757 Beccari, fizician, descoperă acțiunea luminii asupra unei suprafețe sensibile (clorura de argint) În 1802 Thomas Wedgwood definește în memorial prezentat Societății Regale de Stiință fotografia drept mijloc de fizare a imaginilor cu ajutorul camerei obscure și a substanței sensibile la acțiunea luminii mai erau câțiva pași până la invenția fotografiei realizată de Niepce, Josef Nicefore (1765-1833), care, în 1822, realizează imagini durabile utilizând drept support asfaltul de Iudeea, substanță cunoscută și răspândită în realizarea litografiilor. Realizarea unei fotografii dura 6-8 ore la Niepce, dar Daguerre, un alt mare fizician, reduce timpul în 1836 la 4-6 minute. Nouă ani mai târziu timpul de poză era de 9 secunde. Negativul,(1841), pelicula,(1884), celuloidul (1887), suportul încă existent și astăzi, dar pe cale de dispariție, desăvârșesc inventarea fotografiei ca prefață a desenului animat. și a filmului ( a șaptea artă). Malițios sau doar ignorant, termenul de a saptea artă bis sau de a opta artă nu se potrivește deloc desenului animat, care prin Plateau, Hoerner , Marey, George Demeny,   sau Muybridge, a demonstrate anterioritatea invenției față de aparatele Lumiere, prezentate în martie 1895 la Societatea pentru promovarea industriei naționale, în noiembrie același an la Sorbona, iar în 28 decembrie 1895, , în celebrul Salon Indian, de lângă Opera din Paris.

Urmează Emile Cohl ( Fantasmagoria, Coșmarul fantomei), L. Starevici (Romanul vulpii), Mac Laren cu desenul direct pe peliculă (Rythmetics, Hen Hop), Hanna și Barbera (Woody), Disney (Albă ca Zăpada, Pinocchio), Alexeieff ,cu ecranul de ace ( O noapte pe Muntele pleșuv), Richard Fleischer (Betty Boop). Aceste filme conturează istoria animației în prima jumnătate a secolului trecut. A doua jumătate este marcată de revolta anti Disney, unul dintre câștigători fiind Gopo, cu Omulețul său din Scurtă Istorie, primul Mare premiu la Cannes. Era 1957.

.