Animație, premii și alte evenimente

Filmul Obeliscul semnat de marele maestru al animației românești, regizorul, profesorul, scriitorul și artistul plastic Ion Truică a avut recent premiera la Studio, cinematograful Uniunii Cineaștilor.
Inspirat de o proză semnată de Geo Bogza și publicată în revista Contemporanul filmul lui Ion Truică, cuprinde și laitmotive din creația anterioară, care potențează firesc superba metaforă a scriitorului despre război și pace, despre terorism și echilibru, despre credință și materialism. Cu o cruce în derivă, cu malefice zburătoare atacând peisajul cetății, cu permanența civilizației, culturii și umanității înscrise pe Obelisc, poetul Ion Truică atinge universalele figuri de stil ale începutului și sfârșitului, ale evoluției și ale decadenței, ale bucuriei de a fi și ale tristeții nefirescului haos instaurat de teroare.
Modestia cineastului, care rareori și-a asumat o poveste originală, inspirat fiind, în bogata sa filmografie, de Cervantes și Andersen, de Jebeleanu și Oscar Wilde, de Nichita Stănescu și Luceafărul poeziei românești este evidentă și în Obeliscul, marcă a amprentei stilistice a autorului.
Tot recent s-a lansat la Uniunea Cineaștilor, un cuprinzător Dicționar al autorilor filmului de animație românesc, semnat de regizorul Mihai Șurubaru, care a trudit ani de zile la conceperea lui, dar mai ales la găsirea sponsorilor pentru editare. Însoțit de o bogată iconografie, poertrete de realizatori, dar și imagini din filmele reper ale istoriei animației de pe meleagurile noastre, tipărit în excelente condiții grafice, Dicționarul lui Mihai Șurubaru rămâne, cu toate erorile de datare, de înregistrare a titlurilor, de absență a datelor biografice complete, un bun instrument de lucru pentru cercetătorii genului.
Primul important premiu al anului a fost Ursul de argint de la Berlin acordat filmului Aferim de Radu Jude, un road movie ce evocă aventura zapciului Constandin (Teodor Corban), care însoțit de fiul său, Ioniță, dorobanț (Mihai Comănoiu) are drept misiune capturarea robului fugit Carfin (Toma Cuzin) de pe moșia boierului Iordache (Alexandru Dabija), căruia țiganul îi pusese coarne ademenindu-i nevasta (Mihaela Sârbu).
Multe citate din literatura vremii și nu numai, multe trimiteri la filme clasice, americane sau neaoșe, și nu doar atât, fac din filmul lui Jude vedeta cel puțin a primei jumătăți de an cinematografic. Polemic cu un anume tip de film istoric, mult prizat de specatorii români, îndrăgostiți de falsurile impuse Istoriei, puse pe ecran de regizori ca Vitanidis, Drăgan sau Nicolaescu, filmul lui Radu Jude este popular în contra curentului unui minimalism simbolic practicat de unii cineaști care au trecut de tinerețea valurilor revoluționare.
Tot cu puțin timp în urmă o nouă editură și-a serbat un an de activitate. Este vorba de editura Uniunii Cineaștilor, creată la ideea regizorului Laurențiu Damian, președintele UCIN, și care a lansat două volume menite să satisfacă gusturile oricărui cinefil. Primul este o carte-album, bazată pe un interviu realizat de Claudiu Târziu cu actrița Maria Polae, cu mărturisiri calde și aprecieri fascinante despre colegi de generație, despre parteneri de platou și scenă, nu în ultimul rând despre familia întemeiată alături de marele cineast Nicolae Mărgineanu. Poetă și pictoriță, dincolo de marele har al jocului dramatic, Maria Ploae se relevă și aici drept o mare Doamnă a scenei și ecranului din România.
Tot un omagiu este și titlul Generației sentimentale a sunetului filmului românesc…o reverență, semnat de Horea Murgu, el însuși un maestru al prizei directe, ce amintește opera a trei mari ingineri ai filmului românesc Andrei Pap, Anușavan Salamanian și Silviu Camil.
Alte două incitante titluri ne sunt promise de editura UCIN, Alexandru Tatos, Filme nefilmate și Școala de montaj a filmului românesc de Cristina Ionescu și Silvia Cusursuz.

Anunțuri

Armenia și America într-un film și o carte

Armenopolis este un film dedicate comunității armenilor din România, cu o focalizare asumată pe biografia orașului Gherla, urbe ridicată pe teritoriul Transilvaniei, la începutul secolului al XIV-lea.
Documentar de suflet dedicat unei etnii întemeietoare de civilizație filmul semnat de Izabela Bostan Kevorkian și Florin Kevorkian desenează cu profund sentiment de recunoștință și respect istoria edificării orașului Gherla, pe teritoriul Imperiululi Habsburgic, înălțat pentru supraviețuirea unui popor supus vicisitudinilor istoriei până la cotele tragice ale unui Holocaust nerecunoscut nici în prezent.
Autorii filmului redesenează istoria întemeietorilor orașului într-un montaj inspirat de documente, fotografii, facsimile, incunabule, portrete, dar și cu momente semnificative ale prezentului, care demonstrează perenitatea civilizației armene, adânca ei ancorare în prezent, fenomen imposibil de surprins, fără o temeinică documentare a unui trecut plin de culoare și simțire.
De la planurile proiectului de oraș născut din neant până la secvența plină de sens a nunții armenești din zilele noastre au trecut șase secole ce demonstrează integrarea etniei armene în mijlocul românilor, chiar dacă sub alte auspicii politice, economice , comerciale și culturale decât în prezent.
Prezența , cu rang de laitmotiv, a așezărilor urbane din Gherla, ridicarea acestora la rang de personaj, mut dar viu al prezenței armenești în viața unui oraș, conferă filmului dincolo de valoarea documentară, subtilitățile de simbol al permanenței, al perenității, al tradițiilor nicicând părăsite de locuitori. Evitând deliberat arhitectonica socialistă a orașului, vizibilă doar în câteva planuri de ansamblu, autorii filmului au eludat și trecerile istoriei tragice dintre (și inclusiv) războaiele mondiale.
Sunt convins că Izabela Bostan și Florin Kevorkian își vor urmări generosul gând dedicat armenilor din România abordând cu inspirație, har și suflet și alte momente definitorii ale prezenței acestei nații în coagularea neamului românesc. Și un Antim Ivireanu este un nume suficient pentru viitoare surse de inspirație pentru cei doi talentați cineaști.
Izabela Bostan și-a lansat, nu cu mult timp în urmă, o importantă carte dedicată filmului muzical american. Subintitulat între profunzime și strălucire, volumul apărut la UNATC PRESS, cercetarea academic a autoarei se focusează pe un autentic fenomen filmic, apărut odată cu apariția sonorului, sau odată cu decesul Marelui Mut, divertismentul muzical-coregrafic, ce avea să-i scoată pe americani din mare depresie a Crizei, pentru a-i plonja în mijlocul marilor desfășurări hollywoodiene ale lui Busby Berkeleyș în subtilitățile lui Stanley Donen, Vincente Minnelli sau Bob Fosse.
Gen cinematografic aflat în grațiile publicului încă de începuturile deceniului patru al secolului XX, filmul muzical nu s-a despărțit decât rareori de componenta sa coregrafică, ilustrată cu strălucire de interpreți ca Fred Astaire, Judy Garland, Gene Kelly, Rita Hayworth, Nathalie Wood, Liza Minnelli, Ginger Rogers, Eleanor Powell etc. etc.
Izabela Bostan are meritul de a consacra dincolo de istoria genului, substanțiale capitole dedicate tipurilor coregrafice, evocărilor unor secvențe reprezentative din filme de referință, neuitând a surprinde analitic valențele sociale, a analiza gama reacțiilor publicului, precum și evoluția coregrafiei în spațiul virtual.
Cartea Izabelei Bostan consacră o autoare cu mare acuitate critică, binevenită în spațiul istoriografiei de film, domeniu mai puțin prizat de autorii de astăzi, dedați mai degrabă analizelor greu de tradus în limba română.

De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Globuri, Urși, Oscaruri și premii naționale

Primele două luni ale anului sunt copios dedicate premierilor de tot felul. Am început cu Globurile de Aur, unde au triumfat filmele Boyhood și Budapest Grand Hotel, dar și actorii Eddie Redmayne și Julianne Moore (pentru rolurile din filmele The Theory of Everything și Still Alice), pentru scenariu fiind premiat filmul Birdman, iar pentru film străin Leviathan.
Filmul Birdman, în regia mexicanului Alejandro Gonzales Innaritu, avea să fie și marele câștigător al premiilor Oscar, câștigând, nu mai puțin de patru statuete pentru scenariu original, regie, cel mai bun film și imagine. Tot patru statuete a câștigat și Budapest Grand Hotel (regia Wes Anderson), dar la categorii secundare –machiaj, coafuri, scenografie și coloana sonoră.
O autentică monografie dramatică a montării unui spectacol de teatru, cu marile și micile drame ale interpreților și creatorilor de artă , totul într-un registru plin de autenticitate, cu magistrale interpretări actoricești (păcat că a fost omis Michael Keaton, laureat însă la Globurile de Aur), filmul mexicanului Innaritu, subintitulat și Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, după o povestire de Nick Carver, rămâne o magistrală demonstrație despre arta filmului , despre arta teatrului, despre tensiunile dintre cele două arte și despre intensul dramatism la care se conectează actorii prinși între cele douăteritorii ale frumosului, unde miza este publicul.
La Oscaruri a mai câștigat și Lunetistul lui Clint Eastwood, precum și actorii Julianne Moore și Eddie Redmayne pentru rolurile cu care au câștigat și Globurile de Aur.
Premiul pentru cel mai bun film străin a revenit lu Pawel Pawlikowski pentru filmul Ida, prezent și în câteva festivaluri organizate la noi în țară (Cluj, Mediaș). De menționat că filmul polonezului a câștigat la categoria cel mai bun film străin și premiile Goya, BAFTA și Cesar.
Între cele două mari decernări de premii americane s-a desfășurat și Berlinala, unde filmul lui Radu Jude Aferim a câștigat Ursul de Argint. Turnat în alb/negru, cu o acțiune ce se desfășoară la începutul secolului al XIX-lea, cu Teo Corban și Toma Cuzin în rolurile principale, filmul evocă într-un neostil western urmărirea unui rob fugar și împlinirea dreptății după preceptele vremii. Tot la Berlinală a fost prezent și filmul lui Tudor Giurgiu De ce eu?, prezentat în secțiunea Panorama, film ce evocă gestul funest al procurorului Panait.
Ambele filme vor fi în curând și pe ecranele românești anunțându-se drept cele mai interesante premiere ale primei jumătăți de an cinematografic.
Premiile pentru peliculele prezente pe ecrane anul trecut se vor decerna în luna martie și ele sunt Premiile Gopo și Premiile Uniunii Cineaștilor din România, despre care vom comenta luna viitoare.
Călin Stănculescu
Pentru imagini folosiți Cinemagia ,urmează o notă pe care Florentin m-a rugat s-o redactez
Premiile Uniunii Auroilor de Film din România
Recent s-au decernat și premiile Uniunii Autorilor de Film din România, unde au fost recompensate o serie de personalități din lumea filmului românesc.
Marele Premiu Zimbrul de Aur a revenit regizorului Dan Pița pentru ecranizarea romanului Kyra Kyralina de Panait Istrati.Premii de excelență au fost acordate lui Ion Ungureanu și Gheorghe Zamfir.Premii de fidelitate au revenit scriitorului Dumitru Radu Popescu , producătoarei Gabriela Moruzzi și lui Liviu Crăciun. Au mai fost acordate premii pentru debut în regie (Cristina Iacob pentru Selfie),management (Marius Iurașcu),producție (Bobby Păunescu), Victor Pinta (pentru susținerea culturii și artei),Eugen Doga (pentru muzică),Călin Căliman (pentru critică)Sebastian Chelu (pentru montaj), Viorel Sergovici (pentru imagine), Ioan Boieriu (pentru efecte speciale, realizate în SUA).

Între Berlin și Oscar

Începutul anului 2015 nu ne-a adus premiere românești, dar evenimentele legate de film nu lipsesc. Globurile de Aur au premiat multe filme care concurează și la Oscar, o bună parte dintre ele fiind prezente pe ecranele românești. N-am avut premiere de film românesc, fiindcă cele mai interesante producții ale acestui început de an, Aferim de Radu Jude, care participă la secțiunea competitivă a Berlinalei (și sper că va primi o distincție, din cauza generoasei teme, precum și datorită refuzului de a fi stilistic asemănător celorlalți colegi de generație printr-o originalitate marcantă) , precum, și A cui e vina? de Tudor Giourgiu vor avea premiere la sfârșitul lunii februarie și în martie.
Regizorul Tudor Giurgiu, chiar dacă nu este prezent la Berlinală în secțiuni competitive, poate face o frumoasă figură de imagine pentru filmul românesc contemporan cu A cui e vina? dedicat vieții și sfârșitului prematur al procurorului Panait, un luptător împotriva corupției, care cangrenează încă România.
3 februarie a însemnat și dezvelirea în sala Teatrului Odeon din București a unui bust în bronz dedicat marelui actor care a fost Ștefan Mihăilescu-Brăila, eveniment pus la cale de inimoasa actriță Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, cu participarea criticului și istoricului de teatru Ion Cazaban, a actriței Rodica Mandache, autoarea unei substanțiale monografii dedicate actorului (tipărită la editura Oscar Print) și a sussemnatului.
Am evocat cu acest prilej prodigioasa carieră în a șaptea artă a unui artist care putea face parte din acea familie de dăruiți ai spectacolului comic slujit de Fernandel, Bourvil sau de Funes, dar și rolurile majore ale artistului în cântecul de lebădă al lui Victor Iliu, Comoara din Vadul Vechi, despre care D.I.Suchianu spunea că rolulul lui Brăila este echivalent cu Don Quichotte, sau cel din satira lui Geo Saizescu, Secretul lui Bachus de o actualitate inimaginabilă pentru cei care cunosc filmul.
Nu trebuie trecute cu vederea și apariția unor cărți dedicate filmului, domeniu foarte sărac în țara noastră.
Cezar Gheorghe publică sub titlul Gândirea-cinema (editura Cartea Românească, 2014) un amplu eseu dedicat demonstrației generoase și anume că, filmul aparține unei vieți spirituale mai înalte, pornind de la celebra definiție a regizorului Jean-Luc Godard Cinematograful este adevărul de douăzeci și patru de ori pe secundă.