De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Anunțuri