A fost un festival la Cannes, este unul la TIFF, va fi altul la NEXT și unul la Karlovy Vary

Festivalul de la Cannes este cel mai  cunoscut eveniment cinematografic din Europa, dar și din lume, Oscar-ul nefiind festival, ci doar o exacerbare a show- bussines-ului american.

Alături de Cannes, aflat, iată, la o frumoasă aniversare, șapte decenii de ființare, mai strălucesc competițiile de la Veneția, Locarno  sau Istanbul, ultimele insuficient susținute de mass-media.

Juriul, condus de marele regizor spaniol Pedro Almodovar, a fost  format din Jessica Chastain, (SUA), actriță și producător, Fan Bingbing (China), actriță și producător, Agnes Jaoui (Franța) regizoare și scenaristă, Park Chan-wook (Coreea de Sud) regizor și scenarist, Will Smith (SUA) actor și muzician, Paolo Sorrentino (Italia), regizor și scenarist, și Gabriel Yared (Franța), compozitor. Regizorul român Cristian Mungiu a condus lucrările juriului secțiunii Cinefondation și al secțiunii de scurtmetraje.

La jumătatea competiției favoritul presei și al criticii de specialitate a fost filmul Fără iubire de Alexander Zviaghințev (Rusia). Printtre cele 18 filme aflate în competiție s-a mai remarcat filmul regizorului austriac Michael Haneke de două ori laureat cu Palme d,Or aici la Cannes, Happy End. Și  nu în ultimul rând, filmul Pătratul de Ruben Ostlund (Suedia)care  a condus în clasamentul criticilor de film, aceștia apreciind comedia suedeză având drept țintă fenomenul îngrozitor, nășit de americani, politically correct, fenomen care bântuie și prin Europa și printre europenii care ignoră consecințele sale dezastruoase.

Acesta a câștigat, de altfel, și Marele Premiu Palme d,Or. Dar iată și celelalte premii Marele Premiu al Juriului a revenit filmului 120 de bătăi pe minut, un film social realizat de Robin Campillo. Premiul pentru regie a revenit Sofiei Coppola cu The Beguiled, film remake după o producție din anii 80. Premiul juriului a revenit rusului Andrei Zviaghinșev pentru Loveless. Premiile de interpretare au revenit Dianei Kruger pentru rolul din In the Fade și lui Joaquin Phoenix pentru rolul din filmul You Were Never Really Here. Premiul pentru scenariu a fost acordat ex-aequo lui Yorgos Lathimas pentru The Killing of Sacred Deer și  lui Lynne Ramsay pentru You Were Never Really Here.

Premiul Palme d,Or pentru scurtmetraje a revenit regizorului chinez Quin Yaoud pentru filmul A gentle Night, iar Camera d,Or a revenit regizoarei Lleonore Scrruille pentru Jeune Femme.

Președintele jurului a apreciat că  nu știu cum va rezista în viitor, dar pentru mine personal, da, va rezista! Un film extrem de inteligent și amuzant, care reușește să pună o privire de o mare libertate pe ceea ce s-ar putea numi iadul corectitudinii politice.

Majoritatea filmelor premiate se vor regăsi și pe ecranele românești din toamnă, când se va inaugura o nouă ediție a Festivalului Filmele de la Cannes la București, o parte dintre cele mai interesante titluri fiind distribuite și de Casa de distribuție  Independența Film.

După Cannes urmează, firesc, TIFF, (2 – 11 iunie), care la cea de a 16-a ediție promite a fi mai atractiv ca niciodată. Clujul cinefil și nu numai, adună zeci de mii de spectatori în diferite locații, inclusiv biserici, unde au loc proiecțiile secțiunilor. Mai mult, invitatul de onoare este anul acesta celebrul acvtor Alain Delon, artist printre  cei mai dăruiți de talent și inspirație atât pentru filme de mare accesibilitate, cât și pentru filme de artă. Alături de marele actor francez iată și o mare actriță din Româmia va fi premiată pentru întreaga carieră, și anume, Tora Vasilescu, actrița fetiș a regizorului Mircea Daneliuc.

De altfel, retrospectiva  Jean – Pierre Melville, având drept far Cercul Roșu, cu Alain Delon a fost un major punct de atracție, după cum cele mai bune filme din Austria și Slovenia s-au aflat  în atenția publicului de la Cluj.

Acum îl citez pe Mihai Chirilov, director artistic al Festivalului care afirmă că Unul dintre highlighturile majore este includerea în programul tradițional a unui spațiu nou care se cheamă InfiniTIFF, dedicat noilor tehnologii VR (Virtual Reality), unei noi categorii de public, publicul de vloggeri, de oameni care postează clipuri pe You Tube.

Secțiunea Zilele filmului românesc adună 28 de titluri din toate genurile, o mențiune specială fiind aceea referitoare la documentar, unde Gheorghe Preda cu cu Camera obscură, sau Procesul semnat de Claudiu Mitcu și Ileana Bârsan, sau Varză, cartofi și alți demoni de Andrei Crețulescu, sau Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon, în afara competiției, precum și Țara moartă de Radu Jude, cu o formulă inedită de voice over plus fotografii s-au aflat printre centrele de interes ale spectatorilor.

Spre sfârșitul lunii, între 22 și 26 iunie la București se desfășoară cea de a 11-a ediție a Festivalului Internațional NEXT (la ICR sau la Elvira Popesco), eveniment creat  pentru a cinsti memoria regizorului Cristian Nemescu și cea  a sound designerului și compozitorului Andrei Tonciu. Programele speciale pentru copii și pentru cinefili sunt dublate de prezența multor cineaști importanți precum laureatul de la Cannes Apitchatpong Weerasethakul care va prezenta filmul Vapour, o metafoiră despre aparatulu de filmat și nebănuitele sale capacități de a revela sau de a ascunde. Regizorii Gabriel Abrantes și Ben Rivers vor prezenta The Hunchback , film cu multe trimiteri la potențialul de agresivitate a naturii umane. Tot în cadrul Next, Academia Europeană a Filmului va prezenta în cadrul programului Short Masters! Tours toate filmele de scurtmetraj nominalizate la premiile  Academiei din acest an.

În fine, la cel mai important festival internațional al Europei Centrale, cel de la Karlovy Vary, care se desfășoară între 30 iunie și 8 iulie, unde vor fi prezente pente 2oo de titluri, noi vom participa cu cel mai recent film semnat de Alexandru Solomon, Ouăle lui Tarzan. Filmat în capitala Abhaziei, în orașul Suhumi, în perimetrul unui Institutul de cercetări științifice, al cărui principal obiectiv era în anii ,20 analiza împerecherii om-maimuță, pentru formarea unui om perfecționat, așa cum a vrut și comunismul un om nou. Utopie și dramă, nu departe de SF, filmul lui Alexandru Solomon trage un necesar semnal de alarmă pentru futurologii prezentului. Lungmetrajul Marița semnat de debutantul Cristi Iftime este un road movie dedicat unor tensionate, sau nu, relații de familie.  Și Iulia Rugină este prezentă cu Breaking News, film inspirat din viața jurnaliștilor, filmat într-o redacție centrală, unde s-a petrecut o  dramă trăită de un reporter de investigație.

Anunțuri

Dimineața care nu se va sfârși, un film tulburător, semnat de un cineast preot

Odată cu premiera filmului regizat de Radu Potcoavă Vara s-a sfârșit, una dintre cele mai inspirate, dar și dăruite cu harul modestiei, colege din critica de film, și anume, Elena Dulgheru, care a scris atât de perfect la obiect despre opera unui  Andrei Tarkovski sau Serghei Paradjanov, a apelat pentru a ajunge acasă la același troleibus cu subsemnatul . Prilej cu care a menționat filmul Dimineața care nu se va sfârși, film semnat de preotul Ciprian Mega din Cipru. Normal, nu doar curiozitatea m-a îndemnat să văd filmul (care mi-a fost oferit imediat de către autor), ci și faptul că nu era pe lista de premiere românești a anului trecut.

Or, acest film a participat la un important festival de gen din Italia, Popoare și religii, unde la recomandarea unui vestit  regizor european, polonezul  Krzystof Zanussi a luat marele premiu Istess per il Giubileo della Misericordia,  la Terni.

Distincția acordată la sfârșitul anului trecut, n-a avut nicio relevanță în țară, niciun ecou mediatic important, menit să  semnaleze, nu doar un succes românesc în Europa, ci și impunerea unui autor în concertul atât de puțin zgomotos al cinematografiilor care se mai opun ( pe bună dreptate)  supremației Hollywoodului.

Dincolo de onoranta susținere a marelui cineast polonez, filmul părintelui Mega m-a impresionat prin acuratețea epică a scenariului, deloc tezist, dar complex, deloc simplist, dar atent cu autenticitatea relațiilor dintre personaje, nu puține. Eva, nume predestinat  pentru păcatul primordial (superb jucată de actrița Ela Ionescu) a avut o copilărie și o tinerețe plină de catastrofe. Violată de tatăl vitreg, încercând  să se salveze este victima minciunilor care o împing în traficul de carne vie, expatriată, după o nouă tentativă de evadare este predată criminalilor de diplomatul român ce era complice cu mafioții locali. Evoluând de la prostituată la damă de companie Eva, cu un copil și o mamă în țară depinzând de veniturile ei, începe să conștientizeze dimensiunile prăpastiei cu care conviețuiește.

Părintele confesor al grupului de creștini ortodocși, jucat cu simț al echilibrului și al adevărului psihologic de Valeriu Andriuță, opozant al tentativelor de a folosi biserica în scopuri electorale de către un ambasador (Ovidiu Crișan) versatil, lipsit de scrupule, dar cu multe relații la activ,va reuși în cele din urmă să salveze un suflet pierdut, chiar dacă  lumea mundană este responsabilă  în fața destinului nefericit al unei moderne Dame cu camelii.

Realizat în condiții marcate de un entuziasm amatoristic, transformat ulterior într-o marcă de profesionalism elocvent, filmul părintelui Ciprian Mega impune printr-un mesaj simplu, care subînțelege credința fără reticențe, credința fără întrebări, credința construită de suflet și nu de rațiune. Dar asta nu presupune ralicalism, nu subînțelege fanatism, ci doar  apropiere și înțelegere, chiar și pentru părintele Mitropolit, conjugat cu presiuni politice, din afara sferei Bisericii.

Părintele Ciprian Mega a filmat  Dimineața care nu se va sfârși în doar 13 zile având sprijinul excelentului operator Liviu Marghidan, al designerului de sunet Mihai Orășanu, al monteuzei Nita Chivulescu dar și al al unei bune echipe de interpreți din care aș mai cita pe Ovidiu Crișan (ambasadorul), Valer Delakeza (mitropolitul), Valeriu Andriuță (preotul), Florentina Țilea (prietena Evei).

Chiar dacă evenimentele evocate în filmul părintelui Ciprian Mega se petrec în afara țării, în Cipru, acestea impun dureroase paralelisme cu țara noastră de astăzi, cu locuitorii ei mințiți cam de toate canalele de televiziune și de presa dirijată de politician fără conștiință, precum parlamentarul Richard Brânză, personajul doar evocat de regizor. Mai mult, Dimineața  părintelui Mega vorbește despre indiferență și neînțelegere, despre rea-voință și vulgaritate, despre suferință și îndreptare, despre calea, deloc ușoară, a accederii la credință. Construcția epică este edificată pe o profundă cunoaștere a psihologiei personajelor, scenaristul și regizorul Mega exploatând inspirat observația concentrată pe relațiile umane, experiența de duhovnic fiind decisivă în desenul  propriilor eroi. Mai semnalez doar faptul că în 2015 scurtmetrajul Nunta lui Iov, semnat de părintele Mega a fost selectat la Cannes și că regizorul nostru mai este și autorul romanuli Pântecul desfrânatei, apărut la editura Aldine în 2006.

Ne reîntoarcem la Vara s-a sfârșit, semnat de Radu Potcoavă, un film atașant despre prietenia a doi adolescenț . În timpul vacanței de vară, Mircea, localnic într-un orășel de malul Dunării, nu departe de Cernavoda, accept să-l ajute pe bucureșteanul Alex să-și însceneze răpirea (urmată, bineînțeles, de o cerere de răscumpărare).

Motivul – tatăl lui Alex, la muncă în Italia își amână mereu sosirea, absența sa  presând dramatic existența fiului rămas în grija unei bunici, ușor manipulabile. Dincolo de jocul dezinvolt, credibil și inspirat al interpreților copii – Nicholas Bohor și Dan Hurduc am mai remarcat  pe un veteran al rolurilor secundare, original și cu simțul umorului nea Ilie, adică  Valentin Popescu, dar și Ofelia Popii și Șerban Pavlu, în rolurile părinților lui Mircea. Scenariul propune o întâmplare de factură Durenmatt, victima răpirii înscenate devenind, sau nu, o veritabilă victimă, iar complicele inocent suferind o autentică dramă a vinovatului fără vină.

Radu Potcoavă semnează un convingător film cu și despre copii, cu dramele lor, cu frustrările și bucuriile vârstei din universul căreia cineaștii s-au inspirat copios, dar în ultimele trei decenii mai deloc.

Filmul Vara s-a sfârșit a avut premiera mondială în cadrul competiției Montreal World Festival  2016. Sper ca acest film să fie remarcat și cu ocazia premiilor Gopo sau UCIN de anul

lviitor.

Festivalul CinePolitica a ajuns la cea de a șasea ediție

Cunoscutul documentarist Copel Moscu conduce inspirat de șase ani Festivalul internațional al Filmului Cinepolitica, unde toți spectatorii au ceva de învățat, toți spectatorii ies mai lămuriți a propos de mișcările politicii contemporane, sau chiar mai bine edificați asupra personalităților ce conduc ( mai mult rău decât bine)  azi cu mână forte( sau nu) diverse foste imperii sau națiuni.

Cea de a șasea ediție a amintitului eveniment artistic desfășurat majoritar la sala Elvira Popescu a Institutului Francez din București a avut în deschidere două filme și anume Războiul Regelui (The King who tricked Hitler), regia – Trevor Poots, narator – Marcel Iureș și  Imaginea de apoi (Afterimage), regia – Andrzej Wajda.

În primul film, ultimul șef de stat din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, Regele Mihai l evocă princpalele evenimente ce au dus la lovitura de stat de la 23 august 1944. Îl secondează istorici ca Matei Cazacu,   Ion Scurtu ( fost director al Arhivelor Naționale), Denis Deletant, Neagu Djuvara,  politicieni ca fostul secretar american  de Apărării, Wesley Clarke, Principesa moștenitoare a tronului AS  Margareta, ziariști ca Annelie Ute Gabany etc. etc. Ansamblul intervențiilor converg la concluzia importantă a contribuției României la scurtarea războiului cu 200 de zile, dar și la înrobirea țării sub dictatura rusească, deloc atenuată ( ba chiar facilitată ) de marile puteri – SUA și Marea Britanie.

Este cu deosebită forță documentară schițată situația dinaintea abdicării Regelui, când comuniștii erau fericiți la plecarea acestuia la Londra la căsătoria reginei Elisabeta a doua, iar apoi profund decepționați de întoarcerea sa , care le-a stricat planurile de acumulare rapidă și totală a puterii. Care se va întâmpla peste doar  puțin timp, cu ajutorul șantajului și minciunilor, argumente folosite predilect de comunișt și permanent  înscrise în ideologia lor funestă.

Documentarul istoric semnat de Trevor Poots  a fost selecționat de History Chanel UK în ianuarie curent și a fost selectat în competiția oficială de la Pressac International Film Festival în Franța.

Bucuria Galei inaugurale a Festivalului Cinepolitica a fost materializată de proiecția (din nefericire) ultimului film semnat de marele cineast polonez Andrzey Wajda,  Afterimage (Imaginea de apoi).

Filmul evocă primii ani ai deceniului șase, unde la Lodz trăia unul dintre cei mai mari pictori polonezi, cel mai important artist polonez al secolului al XX-lea, Wladyslaw Strzeminski, avangardist asistent al lui Malevich, prieten cu Chagal, teoretician și profesor cu o mare carismă, idolatrizat de studenți, anihilat de totalitarismul comunist.

Wajda apelează la un realism frust, care aduce aminte de aceleași  secvențe dramatice trăite atât de polonezi cât și de români la instaurarea dictaturii comuniste – evocând eliminarea din instituția vitală (Academia de Artă din Lodz) pentru un artist, mare rănit în primul Război Mondial ( Wladislaw Strzeminski și-a pierdut un picior și o mână), sechestrarea bonurilor necesare subzistenței, eliminarea din organizațiile care mai aduceau un minim avantaj material (aici Uniunea artiștilor), hărțuirea permanentă de către organele Securității comuniste, imposibilitatea  obținerii unui loc de muncă decent pentru un artist al cărui formalism din anii tinereții îl aliniase ( în anii 20)  la preceptele revoluției ruse. Și cum trezirea a venit prea târziu, Jdanov  cu principiile lui fondatoare ale unui fantasmagoric  realism socialist, falimentare, ridicole și, din nefericire, provocatoare de profunde drame umane în rândurile autenticilor artiști ai timpului oprit din loc de dictatura analfabeților, a triumfat pentru scurtă vreme. Din nefericire,  în această vreme evocată magistral de Wajda, cu o desăvârșită desenare a decorurilor , ce evocă interioarele modeste ale celor oprimați de regimul comunist, într-o epocă în care a fost refuzată și celebra donație adresată statului român de către Brâncuși, cu girul unor academicieni ca Oprescu,  Călinescu, Sadoveanu, autentici trădători de țară, niciodată jucați ca atare.

În viziunea academicienilor amintiți, Brâncuși era un exponent al artei cosmopolite, un reprezentant al celor mai înportanți exponenți ai  burgheziei mondiale și ale capitalismului pernicios.

Ultimul film semnat de Andrzej Wajda este un extrem de convingător apel la neuitare față de consecințele regimului dictat de Moscova în jumătate de Europă după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Crime, teroare, refuzul libertății, refuzul justiției, refuzul dreptății, și  anularea celor mai elementare legi ale umanității sunt doar câteva dintre elementele cu care marele cineast polonez construiește , din nefericire, cântecul său de lebădă.

În cadrul Festivalului Cinepolitica au mai fost proiectate filme greu de uitat ca Adăpostul din interior, regia Eran Kolirin, un excelent eseu despre sindromul posttraumatic al militarilor lăsați la vatră în armata israeliană, film care a fost comparat cu American Beauty. Sau Trump vs Clinton,docmentar semnat de Trevor Poots, un proiect original evocând alegerile din SUA, înainte de a se afla rezultatul lor . Personalitățile care sunt  convocate la acest film reprezintă nume importante ale politicii americane precum James Woolsey, șef al CIA , dr. Richard Haass,președinte al Institutului pentru Relații Externe, Fred Dasner, editor al NY Daily News precum și guvernatorul Terry McAuliffe, prieten cu soții Clinton.

Un alt documentar dramatic a fost și Putin pentru totdeauna? o schiță convingătoare a riscurilor de care se bucură opozanții unui regim tot atât de totalitar  precum și cele comuniste înainte de anii 90.Opozanților  ideologiei lui Putin le sunt  rezervate doar ănchisoarea, asasinatul sau refugiul în exil. Un documnetar extrem de curajos care poate da de gândit mai mult decât bla-blaul televiziunilor.

În fine filmul  Ciocnirea regia Mohamed Diab (producție Egipt, Franța) este un experiment cinematografic  care se materializează în spațiul claustrofobic al unui camion ce duce prizonieri în orașul Cairo ,animat de protestele masive din Primăvara Arabă din 2012. Faptul că prizonierii Armatei fac parte din tabere diferite potențează confruntările fizice, morale, mentale alături de elementare reacții umane, care nu odată subliniază solidaritatea sau actualitatea unui mesaj ferm împotriva violențelor de orice natură. Premiat la festivaluri precum Cannes, Londra, Valladolid sau Munchen acest film a cucerit și Marele Trofeu al Festivalului Cinepolitica. Felicitări lui Copel Moscu pentru existența acestui eveniment artistic.

Animație, premii și alte evenimente

Filmul Obeliscul semnat de marele maestru al animației românești, regizorul, profesorul, scriitorul și artistul plastic Ion Truică a avut recent premiera la Studio, cinematograful Uniunii Cineaștilor.
Inspirat de o proză semnată de Geo Bogza și publicată în revista Contemporanul filmul lui Ion Truică, cuprinde și laitmotive din creația anterioară, care potențează firesc superba metaforă a scriitorului despre război și pace, despre terorism și echilibru, despre credință și materialism. Cu o cruce în derivă, cu malefice zburătoare atacând peisajul cetății, cu permanența civilizației, culturii și umanității înscrise pe Obelisc, poetul Ion Truică atinge universalele figuri de stil ale începutului și sfârșitului, ale evoluției și ale decadenței, ale bucuriei de a fi și ale tristeții nefirescului haos instaurat de teroare.
Modestia cineastului, care rareori și-a asumat o poveste originală, inspirat fiind, în bogata sa filmografie, de Cervantes și Andersen, de Jebeleanu și Oscar Wilde, de Nichita Stănescu și Luceafărul poeziei românești este evidentă și în Obeliscul, marcă a amprentei stilistice a autorului.
Tot recent s-a lansat la Uniunea Cineaștilor, un cuprinzător Dicționar al autorilor filmului de animație românesc, semnat de regizorul Mihai Șurubaru, care a trudit ani de zile la conceperea lui, dar mai ales la găsirea sponsorilor pentru editare. Însoțit de o bogată iconografie, poertrete de realizatori, dar și imagini din filmele reper ale istoriei animației de pe meleagurile noastre, tipărit în excelente condiții grafice, Dicționarul lui Mihai Șurubaru rămâne, cu toate erorile de datare, de înregistrare a titlurilor, de absență a datelor biografice complete, un bun instrument de lucru pentru cercetătorii genului.
Primul important premiu al anului a fost Ursul de argint de la Berlin acordat filmului Aferim de Radu Jude, un road movie ce evocă aventura zapciului Constandin (Teodor Corban), care însoțit de fiul său, Ioniță, dorobanț (Mihai Comănoiu) are drept misiune capturarea robului fugit Carfin (Toma Cuzin) de pe moșia boierului Iordache (Alexandru Dabija), căruia țiganul îi pusese coarne ademenindu-i nevasta (Mihaela Sârbu).
Multe citate din literatura vremii și nu numai, multe trimiteri la filme clasice, americane sau neaoșe, și nu doar atât, fac din filmul lui Jude vedeta cel puțin a primei jumătăți de an cinematografic. Polemic cu un anume tip de film istoric, mult prizat de specatorii români, îndrăgostiți de falsurile impuse Istoriei, puse pe ecran de regizori ca Vitanidis, Drăgan sau Nicolaescu, filmul lui Radu Jude este popular în contra curentului unui minimalism simbolic practicat de unii cineaști care au trecut de tinerețea valurilor revoluționare.
Tot cu puțin timp în urmă o nouă editură și-a serbat un an de activitate. Este vorba de editura Uniunii Cineaștilor, creată la ideea regizorului Laurențiu Damian, președintele UCIN, și care a lansat două volume menite să satisfacă gusturile oricărui cinefil. Primul este o carte-album, bazată pe un interviu realizat de Claudiu Târziu cu actrița Maria Polae, cu mărturisiri calde și aprecieri fascinante despre colegi de generație, despre parteneri de platou și scenă, nu în ultimul rând despre familia întemeiată alături de marele cineast Nicolae Mărgineanu. Poetă și pictoriță, dincolo de marele har al jocului dramatic, Maria Ploae se relevă și aici drept o mare Doamnă a scenei și ecranului din România.
Tot un omagiu este și titlul Generației sentimentale a sunetului filmului românesc…o reverență, semnat de Horea Murgu, el însuși un maestru al prizei directe, ce amintește opera a trei mari ingineri ai filmului românesc Andrei Pap, Anușavan Salamanian și Silviu Camil.
Alte două incitante titluri ne sunt promise de editura UCIN, Alexandru Tatos, Filme nefilmate și Școala de montaj a filmului românesc de Cristina Ionescu și Silvia Cusursuz.

Armenia și America într-un film și o carte

Armenopolis este un film dedicate comunității armenilor din România, cu o focalizare asumată pe biografia orașului Gherla, urbe ridicată pe teritoriul Transilvaniei, la începutul secolului al XIV-lea.
Documentar de suflet dedicat unei etnii întemeietoare de civilizație filmul semnat de Izabela Bostan Kevorkian și Florin Kevorkian desenează cu profund sentiment de recunoștință și respect istoria edificării orașului Gherla, pe teritoriul Imperiululi Habsburgic, înălțat pentru supraviețuirea unui popor supus vicisitudinilor istoriei până la cotele tragice ale unui Holocaust nerecunoscut nici în prezent.
Autorii filmului redesenează istoria întemeietorilor orașului într-un montaj inspirat de documente, fotografii, facsimile, incunabule, portrete, dar și cu momente semnificative ale prezentului, care demonstrează perenitatea civilizației armene, adânca ei ancorare în prezent, fenomen imposibil de surprins, fără o temeinică documentare a unui trecut plin de culoare și simțire.
De la planurile proiectului de oraș născut din neant până la secvența plină de sens a nunții armenești din zilele noastre au trecut șase secole ce demonstrează integrarea etniei armene în mijlocul românilor, chiar dacă sub alte auspicii politice, economice , comerciale și culturale decât în prezent.
Prezența , cu rang de laitmotiv, a așezărilor urbane din Gherla, ridicarea acestora la rang de personaj, mut dar viu al prezenței armenești în viața unui oraș, conferă filmului dincolo de valoarea documentară, subtilitățile de simbol al permanenței, al perenității, al tradițiilor nicicând părăsite de locuitori. Evitând deliberat arhitectonica socialistă a orașului, vizibilă doar în câteva planuri de ansamblu, autorii filmului au eludat și trecerile istoriei tragice dintre (și inclusiv) războaiele mondiale.
Sunt convins că Izabela Bostan și Florin Kevorkian își vor urmări generosul gând dedicat armenilor din România abordând cu inspirație, har și suflet și alte momente definitorii ale prezenței acestei nații în coagularea neamului românesc. Și un Antim Ivireanu este un nume suficient pentru viitoare surse de inspirație pentru cei doi talentați cineaști.
Izabela Bostan și-a lansat, nu cu mult timp în urmă, o importantă carte dedicată filmului muzical american. Subintitulat între profunzime și strălucire, volumul apărut la UNATC PRESS, cercetarea academic a autoarei se focusează pe un autentic fenomen filmic, apărut odată cu apariția sonorului, sau odată cu decesul Marelui Mut, divertismentul muzical-coregrafic, ce avea să-i scoată pe americani din mare depresie a Crizei, pentru a-i plonja în mijlocul marilor desfășurări hollywoodiene ale lui Busby Berkeleyș în subtilitățile lui Stanley Donen, Vincente Minnelli sau Bob Fosse.
Gen cinematografic aflat în grațiile publicului încă de începuturile deceniului patru al secolului XX, filmul muzical nu s-a despărțit decât rareori de componenta sa coregrafică, ilustrată cu strălucire de interpreți ca Fred Astaire, Judy Garland, Gene Kelly, Rita Hayworth, Nathalie Wood, Liza Minnelli, Ginger Rogers, Eleanor Powell etc. etc.
Izabela Bostan are meritul de a consacra dincolo de istoria genului, substanțiale capitole dedicate tipurilor coregrafice, evocărilor unor secvențe reprezentative din filme de referință, neuitând a surprinde analitic valențele sociale, a analiza gama reacțiilor publicului, precum și evoluția coregrafiei în spațiul virtual.
Cartea Izabelei Bostan consacră o autoare cu mare acuitate critică, binevenită în spațiul istoriografiei de film, domeniu mai puțin prizat de autorii de astăzi, dedați mai degrabă analizelor greu de tradus în limba română.

De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Globuri, Urși, Oscaruri și premii naționale

Primele două luni ale anului sunt copios dedicate premierilor de tot felul. Am început cu Globurile de Aur, unde au triumfat filmele Boyhood și Budapest Grand Hotel, dar și actorii Eddie Redmayne și Julianne Moore (pentru rolurile din filmele The Theory of Everything și Still Alice), pentru scenariu fiind premiat filmul Birdman, iar pentru film străin Leviathan.
Filmul Birdman, în regia mexicanului Alejandro Gonzales Innaritu, avea să fie și marele câștigător al premiilor Oscar, câștigând, nu mai puțin de patru statuete pentru scenariu original, regie, cel mai bun film și imagine. Tot patru statuete a câștigat și Budapest Grand Hotel (regia Wes Anderson), dar la categorii secundare –machiaj, coafuri, scenografie și coloana sonoră.
O autentică monografie dramatică a montării unui spectacol de teatru, cu marile și micile drame ale interpreților și creatorilor de artă , totul într-un registru plin de autenticitate, cu magistrale interpretări actoricești (păcat că a fost omis Michael Keaton, laureat însă la Globurile de Aur), filmul mexicanului Innaritu, subintitulat și Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, după o povestire de Nick Carver, rămâne o magistrală demonstrație despre arta filmului , despre arta teatrului, despre tensiunile dintre cele două arte și despre intensul dramatism la care se conectează actorii prinși între cele douăteritorii ale frumosului, unde miza este publicul.
La Oscaruri a mai câștigat și Lunetistul lui Clint Eastwood, precum și actorii Julianne Moore și Eddie Redmayne pentru rolurile cu care au câștigat și Globurile de Aur.
Premiul pentru cel mai bun film străin a revenit lu Pawel Pawlikowski pentru filmul Ida, prezent și în câteva festivaluri organizate la noi în țară (Cluj, Mediaș). De menționat că filmul polonezului a câștigat la categoria cel mai bun film străin și premiile Goya, BAFTA și Cesar.
Între cele două mari decernări de premii americane s-a desfășurat și Berlinala, unde filmul lui Radu Jude Aferim a câștigat Ursul de Argint. Turnat în alb/negru, cu o acțiune ce se desfășoară la începutul secolului al XIX-lea, cu Teo Corban și Toma Cuzin în rolurile principale, filmul evocă într-un neostil western urmărirea unui rob fugar și împlinirea dreptății după preceptele vremii. Tot la Berlinală a fost prezent și filmul lui Tudor Giurgiu De ce eu?, prezentat în secțiunea Panorama, film ce evocă gestul funest al procurorului Panait.
Ambele filme vor fi în curând și pe ecranele românești anunțându-se drept cele mai interesante premiere ale primei jumătăți de an cinematografic.
Premiile pentru peliculele prezente pe ecrane anul trecut se vor decerna în luna martie și ele sunt Premiile Gopo și Premiile Uniunii Cineaștilor din România, despre care vom comenta luna viitoare.
Călin Stănculescu
Pentru imagini folosiți Cinemagia ,urmează o notă pe care Florentin m-a rugat s-o redactez
Premiile Uniunii Auroilor de Film din România
Recent s-au decernat și premiile Uniunii Autorilor de Film din România, unde au fost recompensate o serie de personalități din lumea filmului românesc.
Marele Premiu Zimbrul de Aur a revenit regizorului Dan Pița pentru ecranizarea romanului Kyra Kyralina de Panait Istrati.Premii de excelență au fost acordate lui Ion Ungureanu și Gheorghe Zamfir.Premii de fidelitate au revenit scriitorului Dumitru Radu Popescu , producătoarei Gabriela Moruzzi și lui Liviu Crăciun. Au mai fost acordate premii pentru debut în regie (Cristina Iacob pentru Selfie),management (Marius Iurașcu),producție (Bobby Păunescu), Victor Pinta (pentru susținerea culturii și artei),Eugen Doga (pentru muzică),Călin Căliman (pentru critică)Sebastian Chelu (pentru montaj), Viorel Sergovici (pentru imagine), Ioan Boieriu (pentru efecte speciale, realizate în SUA).