Cuvinte și imagini

Cum ultimele premiere românești nu au prea strălucit (printre care Kyra Kyralina de Dan Pița), încep ultima cronică a anului cu referințe despre două cărți, două volume importante despre film și filme, cu autori îngrijorați de starea precară a educației cinematografice.
În prezent peste 90 la sută dintre filmele de pe ecranele românești aparțin unei singure firme –Hollywood, iar programele de televiziune intoxică adolescenții și copiii cu filme ce conțin violență, consum de droguri, povești de groază, la ore necenzurate de CNA; de aceea cred că ceva semnale de alarmă se impun. Unul este referitor la alfabetizarea celor ce urmăresc filmele fără a ști secretele genezei acestora, fără a cunoaște abc-ul imaginii, montajului, story-ului, elemente ce configurează (și nu numai ele) opera de artă denumită film.
De aceea trebuie să apreciem opera semnată de Ion Bucheru și Marina Roman Limbajul imaginii filmate, cu scenariul și comentariul semnat de autorii amintiți, prezentarea de Marina Roman, regia – Dumitru Cucu (asta fiindcă volumul este însoțit de două DVD-uri ce conțin cele 14 episoade ale serialului didactic propus ), montaj – Mihai Cândea, imaginea – Dumitru Cacoveanu, muzica ,-Dumitru Lupu, redactor – Raluca Paraschiv.
Descoperind semnificații, sensuri și metode, devoalând norme, principii și reguli opul lui Ion Bucheru și Marina Roman se metamorfozează într-o avizată
introducere în cunoașterea limbajului cinematografic, cu ce are el mai arid sau spectaculos, cu ce poate propune spectatorului, fie pe plan informativ, fie pe cel estetic.
Opera celor doi autori este, fără îndoială, o minunată introducere în receptarea celei de a șaptea arte în școli, sau facultăți, sau garnizoane cu soldați, care n-au habar de Antonioni, Renoir, Chaplin, Welles sau Fellini. Comentariul amintește și atributele limbajului televiziv, sinteză a imaginii, sunetului și cuvântului, după cum sunt descrise și principalele componente ale urmașei camerei de filmat, camera digitală. Paralel cu unitățile configuratoare ale limbajului tradițional sunt detaliate unitățile imaginii, fotogramă, cadru, plan, secvență etc. Componentele montajului și sunetului sunt mai bogat comentate avându-se în vedere importanța lor în dramaturgia mesajului imaginii.
Studiile de caz sunt dedicate fie unei secvențe de excepție (aici o succesiune de cadre din Pintea de Mircea Moldovan), fie unor secvențe dintr-o finală internațională de fotbal european sau din megaspectacolul dedicat deschiderii Olimpiadei londoneze. Componenta didactică este extrem de atrăgătoare, fără termeni sofisticați sau analize pretențiose, ce necesită multe note de subsol.
De aceea, propun forurilor menite să vegheze la educația celor mai tineri cetățeni ai patriei, includerea opului prezentat în procesul de educație și formare estetică, cel puțin de la vârsta gimnaziului.
Autorul celui de-al doilea op este Marius Șopterean, regizor de teatru și film, autor de filme documentare și de ficțiune, doctor în estetica și istoria filmului universal cu o lucrare dedicată lui K.Kieslowski, director al departamentului de regie film și televiziune din Facultatea de film a UNATC.
Volumul 7+1 povești despre film a apărut la tânăra Editură a Uniunii Cineaștilor din România (deocamdată nu are un nume) și se focalizează pe evenimentele și operele marcante din anii 50-60 9cu primele capodopere ale lui Wajda, Truffaut, Antonioni, Kurosawa, Fellini, Ivens etc.
Într-o introducere a volumului (care are două asemenea prefețe) autorul repune în drepturi câteva dintre ideile teoretice ale Domnului Cinema, l-am numit pe D.I.Suchianu, care cu povestea bis, scenele-cheie și comprimatele de frumusețe, aducea o nouă o nouă lumină în înțelegerea stilisticii spectacolului cinematografic, extrem de necesară , mai ales, față de operele perioadei amintite. În acei ani arta a șaptea a cunoscut o eflorescență estetică de o asemenea bogăție încât toate deceniile următoare n-au mai reușit a șterge imaginea capodoperelor acelor timpuri.
Poarta filmului se dedică lui Rashomon, film de Akira Kurosawa, inspirat de două povestiri de Ryunosuke Akutagawa, splendidă meditație asupre relativismului adevărului trăit de diferite personaje, în condiții extreme. Când mor poeții… se dedică filmului Orfeu de Jean Cocteau, regizor-poet sau poet-regizor, cu viziuni originale asupra transpunerii mitului în imagini, metafore, simnboluri.
You,first… este o micromonografie de western fiind dedicat filmului La amiază (High Noon) de Fred Zinnemann,(scenariul are la bază o povestire scrisă de John W.Cunnigham, Steaua de tinichea), iar Brazii singuratici… propune analiza filmului Ordet (Cuvântul) de Carl Theodor Dreyer, inspirat de o piesă scrisă de Kaj Munk. Dramaturgul a fost asasinat de către ocupanții Danemarcei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Povara îngerului este un capitol dedicat reguizorului Victor Iliu și capodoperei sale La Moara cu noroc, ecranizare de referință din istoria cinematografului românesc.
Pulbere de diamant este textul consacrat lui Andrzej Wajda și filmului său de referință Cenușă și diamant (film care încheie trilogia Rezistenței poloneze ce mai cuprinde Generație și Canal). Bazat pe un roman semnat de Jerzy Andrzejewski, opera lui Wajda propune inedite și surprinzătoare soluții regizorale, într-un spațiu dramatic de o acută densitate evenimențială.
Dictatori și humidoare este titlul capitolului dedicat filmului Balada soldatului de Grigori Ciuhrai, una dintre cele mai relevante opere ale noului cinema rusesc din epoca Hrușciov.
Ultima povestire de natură autobiografică susține esența narațiunilor filmice, bucla infinită a imaginației și sensibilității autorilor dragi. De altfel, după cum ați constatat, majoritatea filmelor comentate de Marius Șopterean pornesc de la literatură…
Călin Stănculescu

Anunțuri

31 august 2014 Ziua Limbii Române

Anul trecut, biografia lui Creangă , Un bulgăre de humă (regia lui Nicolae Mărgineanu) , un film documentar despre Eminescu, Truda întru cuvânt (regia Anca și Laurențiu Damian), și Scrierea limbii latine (regia Anghel Dumbrăveanu , cineast din Basarabia) ilustrau printre alte momente de mare artă, omagierea de către cineaști a Limbii române.

Anul acesta, Uniunea Cineaștilor (Președinte, prof. univ. dr. Laurențiu Damian)a lărgit considerabil dimensiunile sărbătoririi Limbii române prin organizarea unor proiecții retrospective a celor mai importante ecranizări din literatura națională (peste 40 de titluri, la cinematograful Studio, intrarea este liberă), prin inițierea primului Festival competitiv național de ecranizări, prin invitarea cineaștilor din Republica Moldova Sergiu Prodan și Viorica Meșină, care, cu ani în urmă, au ecranizat unul dintre cele mai interesante romane din perioada interbelică, Patul lui Procust de Camil Petrescu, de la a cărui naștere s-au serbat recent 120 de ani. Filmul acesta a fost proiectat în seara zilei de 31 August.

Vernisajul unei expoziții (la Galeria de artă a Uniunii Cineaștilor de la cinematograful Studio), momente muzicale susținute de virtuozi instrumentiști. dar și workshopurile dedicate relației literatură – film, au completat amplul program al sărbătoririlor Limbii române de către breasla cineaștilor, care s-au inspirat copios din opera colegilor de artă, de artă a cuvântului.

În istoria mai mult decât centenară a filmului românesc aportul scriitorilor a fost masiv încă de la începuturi. Primul film istoric de ficțiune Independența României se bazează masiv pe versurile ciclului Ostașii noștri de Vasile Alecsandri. Corneliu Moldovanu, Emil Gârleanu, Alexandru Macedonski , Liviu Rebreanu se numără printre primii scenariști ai tinerei arte. Tudor Arghezi se află printre primii comentatori ai artei a șaptea.În perioada interbelică zeci de scriitori și-au văzut operele ecranizate, nu întotdeauna foarte fericit, de către regizori români sau străini (romanele semnate de Rebreanu sau Sadoveanu fiind printre victimele acestora). Până în 1950, cel mai valoros film românesc de ficțiune va rămâne ecranizarea piesei O noapte furtunoasă (1943) realizată de marele regizor Jean Georgescu.

Patru decenii de cinema socialist nu îndepărtează scriitorii de lumea filmului, ba dimpotrivă, mulți dintre ei devenind scenariști angajați la Studiourile București, producători delegați, comentatori sau chiar regizori (vezi cazul lui Nicolae Breban, Gheorghe Anca, Romulus Lal, Dumitru Matală,Constantin Stoiciu, Horia Pătrașcu, Coman Șova, Vasile Răvescu, etc.). Până în 1990 peste 200 de filme au drept punct de plecare literatura contemporană sau clasică. Nici după 1990 situația nu este radical schimbată, mulți scriitori văzându-și operele transpuse pe ecrane, cele mai recente cazuri fiind ilustrate chiar de titlurile invitate la Festivalul național de ecranizări.

Printre acestea s-au aflat filmele O poveste de dragoste, Lindenfeld (regia Radu Gabrea, după Ioan T. Morar), Sunt o babă comunistă (regia Stere Gulea, după romnul lui Dan Lungu), Cartea șoaptelor (regia Andrei Măgălie, după romanul lui V.Vosganian), Efectul Genovese (regia Jon Gostin, după piesa Alinei Nelega), Funeralii fericite (regia Horațiu Mălăele, după romanul lui A. Lustig) etc.

Dar iată și premiile primei ediții a Festivalului național de ecranizări. Premiul pentru regie a fost obținut de Radu gabrea și Horațiu Mălăele pentru filmele O poveste de dragoste, Lindenfeld și Funeralii fericite.

Premiul pentru scenariu a revenit Ancăi Damian și scriitorului irlandez Phil O, Ceaillaigh pentru filmul O vară foarte instabilă și lui Adrian Lustig pentru scenariul filmului Funeralii fericite. Premiul pentru imagine a revenit operatorului filmului Domnișoara Christina, Radu Aldea.

Sperăm ca anul viitor Festivalul de ecranizări să aibă o mai marcantă participare internațională, dovedind că și pe alte meridiane raporturile dintre film și literatură pot fi complexe, profunde și pline de surprize, de cele mai multe ori, frumoase.

31 august a mai fost o importantă zi aniversară pentru filmul românesc. Cu trei sferturi de secol în urmă,la Veneția, în cadrul celui mai important festival internațional de film european, se prezenta Țara Moților, regia Paul Călinescu, operă ce urma să primească primul premiu internațional pentru palmaresul filmului românesc.

Călin Stănculescu

Reconstituirea (2)

CRITICA LA ÎNALT NIVEL

Nu este lipsit de sens faptul de a cita un istoric, Lavinia Betea (Adevărul.ro, ianuarie 2013)), care a avut acces documentar la arhivele CC al PCR, pentru a vedea cum a fost întâmpinat în epocă filmul Reconstituirea.
Ceaușescu primise reclamații că regizorul Lucian Pintilie ar fi ultragiat milițienii prin filmul Reconstituirea. În ședința din 10 februarie 1970 în cercul restrâns al Secretariatului (CC al PCR) s-a discutat filmul Reconstituirea. Din luările la cuvânt se înțelege că dezbaterea fusese inițiată de sesizările unor înalți activiști, în frunte cu secretarul cu organizatoricul, Virgil Trofin. Regizorului i se imputau subminarea poziției milițienilor în societate și, evident, cheltuieli nejustificate.
Ce a declarat N. Ceaușescu- Eu văd aproape toate filmele noastre. În legătură cu Reconstituirea, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică niște milițieni. Ei și. În țările capitaliste polițiștii sunt criticați în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real și pe urmă cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe milițieni pot să-i critice, că avem mulți proști. Aici pe acest fapt s-a pus accentul și nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru și publicul. Însăși critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliția nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l țineți pe piață atât timp cât vin spectatori și să-l trimiteți și la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. Trimiteți-l și în străinătate la un concurs. Sper ca acolo o să fie înțeles. Trimiteți-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est și n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi.
Ce a declarat Ion Iliescu – Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului Reconstituirea. Toți sunt niște tipi lipsiți de orice receptivitate la orice observație critică, sunt niște oameni înfumurați, desconsideră orice critică și privesc cu deconsiderare capacitatea unor activiști politici de a-și da cu părerea asupra aceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos și a folosit un sisten de relații care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toți prietenii lui și a creat un climat că cineva împiedică apariția unei creații de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creație și curajul acestui mare creator.. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul și îndrăzneala lui de a aborda nu știu ce probleme.(Apud Lavinia Betea, Scandalul filmului Reconstituirea – criticile lui Ceaușescu și Ion Iliescu, Adevărul.ro, ianuarie 2013.)
De menționat mai este și componența Secretariatului CC al PCR la ora înregistrării acestor discuții – Ceaușescu, Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Mihai Gere, Vasile Patilineț. (Ion Iliescu fusese probabil invitat ca responsabil cu problemele tineretului.)
Comentariul asupra comentariilor marilor cinefili de la cel mai înalt și periculos nivel ideologic nu-și mai au rostul. Lipsa de cultură și nula capacitate de a înțelege arta filmului transpar cu dramatică evidență de la primele cuvinte ale marilor cenzori.
În volumul amintit, B.T. Rîpeanu menționează interzicerea de la publicare ( de către CC al PCR) a unei ample discuții organizate de revista România Literară ( probabil în februarie 1970), la care participă cu opinii divergente Eugen Atanasiu, Ion Băieșu, Ion Dodu Bălan, Andrei Blaier, Tudor Caranfil, Radu Gabrea, Ion Horea, Fănuș Neagu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pascadi, Adrian Păunescu, Florian Potra, Petre Sălcudeanu, Valentin Silvestru, D. I. Suchianu și Mihai Ungheanu.
Alte articole despre film, destinate tiparului, semnate de Valerian Sava, Ion Frunzetti, Miron Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Sânziana Pop și Lucian Raicu sunt interzise.
M-a șocat apariția unui articol semnat de mine, în care incriminam viziunea artistică a regizorului, după ce predasem un eseu entuziast despre arta lui Pintilie. Acesta a fost cenzurat feroce de șefii revistei la care colaboram (Viața studențească), poetul proletcultist Nicolae Stoian și adjunctul său, Eugen Patriche. Indicațiile Secției de presă erau literă de lege.
După B.T.Rîpeanu, deși difuzarea internă a filmului este blocată, se înregistrează 454.263 de spectatori în primul an de rulare și doar o creștere de 40.000 în cei zece ani care urmează. Filmul este vândut la începutul anului 1970 pentru exploatare comercială în Franța, este selecționat și participă la Festivalul de la Cannes în secțiunea Quinzaine des realisateurs, în ciuda opoziției autorităților de la București. Aceiași copie va fi prezentată în 1970 în Elveția, Italia (la Festivalul de la Pesaro) și Cehoslovacia. În februarie 1991, filmul este reluat în difuzare comercială pe marele ecran și la televiziune.

Reconstituirea de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie

Lucian Pintilie împlinește în această lună opt decenii de viață. Filmul său Reconstituirea, nu a primit niciun premiu, dar a fost achiziționat de Muzeul de Artă din New York (unde mai sunt două filme românești, Năică și Nunta de piatră). Cu 5 ani în urmă 40 de critici de film votau Reconstituirea, drept cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor.
Revanșa istoriei pentru o operă far a cinematografului românesc.
La mulți ani, Lucian Pintilie!, te așteptâm cu volumul doi din bricabrac, dar și cu filme. Nu uita, Oliveira face la peste o sută de ani filme. Ținem pumnii…
Textul despre film este un capitol din volumul doi (în pregătire) al cărții despre ecranizări semnate de Călin Stănculescu.
O felie de viață din România anilor *60, mai precis *62, este surprinsă de Horia Pătrașcu, cu cenzurările de rigoare, cu detaliile prețioase pentru psihologia personajelor, cu decorul realist transpus în cuvinte ce aveau să-l cucerească pe tânărul cineast Lucian Pintilie, aflat în căutarea unui subiect demn de al doilea film al său.
Debutant cu un film despre tinerii ilegaliști, interpreți- Dan Nuțu și Irina Petrescu, (scenariul era semnat de Ion Mihăileanu, tatăl regizorului Radu Mihăileanu, refugiat la Paris, încă de la sfârșitul deceniului șapte), erau protagoniștii ai acelui film, Duminică la ora șase, în care reproșurilor cerberilor ideologici (de fapt colegi ai regizorului debutant, Mihai Iacob, Geo Saizescu sau Mircea Drăgan) sunau cam așa- #în film nu se vede precis cine pentru ce și de ce luptă#,# filmul nu ne aparține deloc nouă, nici din punct de vedere al ideii, nici din cel al culorii locale#,# figurile nu sunt reprezentative#. (Apud, B. T. Rîpeanu, Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune – vol 1, 1911-1969.)
Liviu Ciulei renunță la în aprilie 1968 la acest film, iar în aceiași lună Pintilie propune prima versiune de scenariu a microromanului apărut în 1966. Mai dorea să-l realizeze și regizorul Radu Gabrea, coleg de promoție cu Horia Pătrașcu, dar opțiunea lui Pintilie i-a barat drumul.
Operator improvizat al unui film de educație a tinerei generații, subiectul fiind isprăvile post- bahice semnate de absolvenții muncitori de la un liceu seral, pe o terasă anonimă din Caransebeș, Horia Pătrașcu mărturisea într-un text apărut în Almanahul literar 1985, nu voi uita toată viața chipurile răvășite de oboseală, teamă, rușine- mai ales, rușine, grea, cumplită- a tinerilor aceia puși să repete, în fața unui noian de fete frumoase în costume de baie și care făcuseră cerc în jurul platoului de filmare, toate isprăvile din ajun…! A fost ceva cumplit, aveam senzația că băieții au fost obligați să iasă în public în pielea goală , câțiva plângeau, în sfârșit… la un moment dat, nu am mai putut mânui aparatul de filmat și am plecat. Cred că ideea nuvelei s-a născut acea clipă…!
Mărturie prețioasă pentru geneza unei capodopere, semnate de un tânăr scriitor, care avea să mai ofere artei a șaptea câteva subiecte majore, dar niciunul servit purtând marca Lucian Pintilie. Poate și Ciulei ar fi dat o operă remarcabilă, cu accente existențiale și morale diferite față de cele puse de Pintilie, poate și Gabrea ar fi construit mai baroc eșafodajul realist propus de scriitor…
În orice caz, sugestiile cuvântului au fost decisive pentru alegerea personajelor, pentru selecția replicilor, pentru simbolismul relațiilor, pentru metaforele vânate de cenzori, pentru construcția finală a operei.
Dar iată subiectul acestui film- în urma unei petreceri a liceului seral dintr-o localitate anonimă, doi tineri ajung la un conflict, cu barmanul, îl altoiesc, dar mai sparg ceva din recuzita localului unde se desfășurase sărbătoarea cu concluzii bahice. Realizarea unui film educativ , cu întâmplările amintite, este pus la cale de Partid, Procuratură, Miliție, Școală, iar reconstituirea acestora filmată de un cineast amator, devin spectacolul cu multiple conotații, semnat de Lucian Pintilie.
Conform datelor sintetizate de B.T.Rîpeanu în volumul 1 Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune 1911-1969, la 29 aprilie 1968, L. Pintilie prezintă prima versiune a decupajului, susținută de referatele favorabile semnate de Ecaterina Oproiu și Ioan Grigorescu. La 10 iunie 1968, Consiliul artistic aprobă în unanimitate intrarea în producție a filmului. Au fost prezenți la acea ședință Ion Brad, Mircea Drăgan, Petre Sălcudeanu, Victor Iliu, Lucia Olteanu, Vasile Tomescu, Nicolae Dragoș, Titus Popovici, Mihai Iacob, Aurel Baranga, Ioan Grigorescu, Marius Teodorescu, Florian Potra, Dumitru Fernoagă și Constantin Pivniceru. Intrarea în producție are loc la 1 iulie 1968. Filmările desfășurate între 23 august și 23 octombrie 1968, doar exterioare la Sinaia, au fost precedate de refacerea scenariului și introducerea unor îmbunătățiri cerute de conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. Ultimele modificări ale replicilor din film au fost urmarea unei ședințe la care au participat Ion Brad, Petre Sălcudeanu și Mircea Drăgan. Consumul de peliculă negativă a fost de 22.933 m. Montajul a avut loc în perioada 24. octombrie 1968 și 15 septembrie 1969. (Filmul trebuia terminat la sfârșitul lunii aprilie 1969.)
Din odiseea absurdă care a marcat lansarea filmului, B.T. Rîpeanu citează vizionări cu vicepreședintele CSCA, Ion Brad, care cere scurtări ale scenelor prea violente, indicațiile din partea CC al PCR de ,, a se opri lucrul la film și a se vedea cine este răspunzător de faptul că se deformează atât de grosolan realitatea,,, noi vizionări și pertractări cu regizorul, care refuză modificările propuse, vizionări organizate de regizor (se pare cu aprobarea tacită a conducerii studioului București), urmate de luări de poziție în România Literară a unor prestigioși oamni de cultură în favoarea filmului, considerat o operă de o deosebită valoare, o vizionare la Neptun de către Nicolae Ceaușescu și oprirea categorică de la difuzare a filmului, urmând ca acesta să fie văzut și judecat de către Comisia de Artă și Cultură a Marii Adunări Naționale.
Interviul regizorului difuzat de postul de radio Europa Liberă, în care acuză structurile birocratice ale administrației culturale de blocajul filmului, inocentizîndu-l astfel perfid pe șeful statului, presiunile interne și internaționale în favoarea filmului au ca efect în toamna lui 1969 formularea de noi indicații superioare – terminarea filmului și difuzarea sa limitată (apud Ion Brad). Copia standard este predată la 29 decembrie 1969, după care, în ianuarie 1970, filmul este lansat în difuzare, fără premieră de gală și fără publicitate. După patru săptămâni de proiecție (eu îmi amintesc doar de trei, alți comentatori afirmă doar trei zile) la cinematograful Luceafărul, filmul este exilat în țară, unde, în ziarele regionale, continuă să apară cronici până în august 1970.
***
În februarie 1991, Reconstituirea este relansată și Lucian Pintilie îi explică lui Ioan Groșan, fidelul său companion, care îi ia un interviu pentru revista Cațavencu.
,,Reconstituirea nu a avut niciodată o premieră oficială, iar sabotarea difuzării filmului a fost un act deschis, o ticăloșie nedisimulată, loială aproape. (Tu ai vorbit la Europa Liberă ca să-ți scoți filmul înmormântat la Jilava- noi o să te radem cât putem la difuzarea lui. E O.K., nu?) Pe scurt, un act jalnic, dar foarte firesc de fidelitate funcționărească față de putere.
Reînscrierea lui în circuit înseamnă deci, o oarecare reparație morală, o ambiție de justiție cârpită și tardivă. Ce vreți, o mică utopia suplimentară de-a mea.
Dacă ar fi fost numai această utopie la mijloc n-aș fi ținut să se reia Reconstituirea. Care a fost însă motivul real? Am sondat și eu prin lumea tinerilor de azi- cea a golanilor, a celor care în inocența lor sublimă au crezut că tancurile se opresc cu flori (așa cum am văzut și eu prin filme) și care mai apoi (cei rămași în viață) au trăit, noapte de noapte, înduioșătoarea himeră a Pieței Universității.
Aproape niciunul dintre ei nu văzuse filmul.
Asta mi s-a părut cumplit pentru că filmul încearcă să descriie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit și nuanțat și pe care numai o sinistră cacealma poate să-l identifice cu o singură persoană sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimțite celulele, un rău consimțit ca o realitate naturală cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celulă rebelă – altă soluție nu e!
Aceasta este singura moștenire pe care am lăsat-o tinerilor.
Ei bine, eu cred că tinerii de azi care au trăit dubla experiență a Revoluției și Pieței Universității- cei care vor mai rămâne aici, bineînțeles, rezistând tentației exilului – și scuipă pe această moștenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur și simplu nu-i mai interesează acest tip de supraviețuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică și Ripu.

Mărturia cineastului la reluarea Reconstituirii este cu atât mai prețioasă, fiind unul dintre rarele momente de aplecare analitică asupra celui de-al doilea film, puțin amintit și în volumul de memorii bricabrac, editura Humanitas, 2003, dar și în alte interviuri, mai aproape de inima regizorului fiind experimentele teatrale.

Ieri, Astăzi, poate Mâine…

Dacă în 1970 revista Contemporanul declara filmul lui Pintilie cea mai bună operă cinematografică a anului, cu patru decenii mai târziu, 40 de critici stabilesc o ierarhie a celor mai bune filme românești din toate timpurile, Reconstituirea apărând, din nou, pe primul loc. Faptul este remarcabil, ținând cont de vârsta majorității celor chestionați, care n-au văzut filmul la premiera sa ocultată de regim.
Un dens articol analitic, semnat de Magda Mihăilescu, prefațează dosarul filmului în volumul 10 filme românești ale tuturor timpurilor, editura Polirom, 2010.
Iată un citat din acest admirabil studiu- Dacă în Duminică… stilul absoarbe, în bună măsură conținutul, peste cinci ani în Reconstituirea, autorul sfidează reperele metaforice. Realitatea, despuiată de orice înveliș protector, este etalată cu cruzime în întreaga nuditate a celor mai banale detalii, obligate să semnifice. Stilul și conținutul sunt, aici, cu o formulă împrumutată din vocabularul lui Starobinski, precum cele două fețe ale unei coli de hârtie, respiră prin aceiași pori.
În volumul amintit sunt reluate două opinii de la premiera din 1970 din care cităm
Petre Rado – Nefirescul înscenării la care asistăm, falsitatea actului ce se vrea autentic și artistic, prin asta de două ori vinovat, se traduce cinematografic printr-o construție temporală specială a filmului. Timpul se dilată și se strânge nu într-o ordine reală, ci strict dramatică, una construită de regizor cu minuție și armonie contrapunctivă. Reconstituirea deține atributele formale ale unei opere clasice, aristotelice, în rigoarea sa dramatică- expoziție, conflict, punct culminant, deznodământ, unitate de timp, spațiu și acțiune. Pe această schemă dramatică, Pintilie construiește un film modern nu numai ca problematică, ci mai ales ca limbaj.
(România literară, 8 ianuarie 1970). Ana Maria Narti scria în Contemporanul în ziua următoare – Reconstituirea este un film despre cinematograf și existență și despre acea particulă mereu uimitoare din existența omului care este întâmplarea. O întâmplare ( o prostie, o tâmpenie- spune procurorul) este așezată în punctual de plecare al conflictului- bătaia băieților. Și tot din întâmplări mărunte alunecoase, mereu mișcătoare, mereu negându-se între ele, se încheagă tragedia. Cei care greșesc – autorii și spectatorii reconstituirii –m sunt cei care își închipuie că pot reconstitui întâmpălarea ca o demonstrație, că îi pot da alt sens decât acela pe care l- a avut, firesc- explozie neprevăzută a energiilor care zac dincolo de aparențe.
Din nou în prezent cu Dana Duma (Cinema, aprilie 1990)
Reconstituirea este un mânios pamflet împotriva manipulării imaginii cinematografice. Dacă ar fi numai secvențaîn care procurorul se joacă într-o doară cu aparatul de filmat și-I potrivește obiectivul rânjind și tot te trec fiorii simțind că este vorva despre relația dintre putere și cinematograf. (…) Reconstituirea este o patetică profesiune de credință avertizând asupra vinovăției cineaștilor care se lasă manipulați de putere. Verdictul său este necruțător-complicitate la crimă.
Și acum Romulus Rusan în România liberă, 20 februarie, 1991.
Dejucând mecanismele tragediei antice, voioșia Reconstituirii insistă în schimb asupra consecințelor extreme pe care le poate avea antanta amabilă a vinovaților și nevinovaților. Complicitatea care se naște din ea este numai aparent inofensivă și sfârșește prin a-i culpabiliza în egală măsură pe interpreții și spectatorii jocului. (…) Pintilie vede magistral acest confuz amestec de ticăloșie și toleranță din care se pritocește, atât la victim, cât și la călău, sentimental totalitar.
Roxana Pană, tot în România liberă, 21 februarie 1991.

Reconstituirea este, fără îndoială, filmul nostru reprezentativ. Filmul cel mai cunoscut în Europa, analizat în cele mai prestigioase reviste de cinema din lume, una dintre acele opere ce pot da seamă oricând de lumea în care au fost zămislite, de starea ei de spirit, de specificul și interogațiile ei.

Eugenia Vodă în România literară, 28 februarie 1991
Viața din film- ca și arta lui- nu și-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic și proaspăt în același timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei ( ,,Cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere,,, spunea tot Pintilie.)
Și acum, Horia Pătrașcu, scriitorul ignorat de mulți autori de istorii literare, scenaristul Reconstituirii într-o acoladă memorialistică (un interviu cu Petre Domșa), publicată înainte de 1989, în Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului .
Reconstituirea a plecat dintr-o enormă dragoste de oameni, necăjiți într-un anumit moment al vieții lor. Iar filmul lui Pintilie a urmat aceeași idee, încercând s-o bage într-o anume conjunctură, deoarece așa se face un film! Reconstituirea este o durere afișată public cu scopul de a nu se mai repeta asemenea dureri. Cui i-e teamă de noțiunea de durere, ca și cum nu ar aparține cotidianului nostru, este un…nu știu cum să spun.
Reconstituirea este astfel caracterizată de un istoric controversat, dar cu etichete valabile, Nuvelă de factură neagră, scrisă impecabil, care arată calitățile de organizare cinematografică a materialului faptic, decupat prin rafinate simetrii și contrapuneri.
Într-un remarcabil volum ce portretizează Filmul românesc (surd) în România mută, scriitorul Cristian Tudor Popescu evoca astfel filmul lui Pintilie-Pătrașcu – Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film antisistem este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral – nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puțin filozofice, cât prin asocierea sunetelor replicilor curente și tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic și expresiv. (…)
Nu vedem activiști cinici și cruzi, securiști torționari, judecători cu sentința la plic. Ce se conturează însă sumbru în spatele personajelor grotescomic agresive rezultă din insistența cu care ele cer un singur lucru celor doi tineri..Jucați jocul! Prefăceți-vă! Intrați în realitatea asta paralelă pe care v-o aducem noi! Nu vrem să vă convingem de superioritatea orânduirii socialiste, nu ne interesează ce gândiți, nu ne interesează în general persoanele voastre, vrem doar atât.. jucați jocul!
Recent l-am vizitat pe scriitor, vechi prieten și camarad de suferințe pe coridoarele întunecate ale Casei Scânteii, pentru a-i cere, iarăși un exemplar din Reconstituirea, rătăcită de mine în timpul unei mutări de poveste. Cum nu îl avea, mi-a mărturisit motivația accidentului din proza sa devenită , clasică, brand sau referință obligatorie pentru alte zeci de generații de candidați la regie film.
Aceasta este mila, mila față de existența în contextul ororilor vieții viitoare în climatul de aparentă liberalizare, inaugurate chiar în anul începerii ecranizării. Sentimentul descris de Horia Pătrașcu, prezent în nuvela publicată înaintea acțiunii eroice a conducătorului statului, îmbracă dimensiuni dostoievskiene și aprofundează dimensiunile simbolurilor descifrate de comentatorii români sau străini.

Dincolo de acest sentiment, rămâne concentrarea epică absolută, care generează buchete de sensuri, după cum inspirația cineastului și profesionalismul actorilor și a celorlalți membri ai echipei, împlinesc o operă clasică de mare reverberație peste timpul incriminat.
Când și copacii plâng (secvența filmată de Pintilie după terminarea producției cu Botta în pădure),în fața nenorocirilor generate de oameni, în virtutea noii educații, pentru formarea omului nou etc. etc. nu mai sunt multe lucruri de spus.
Filmul Reconstituirea semnat de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie rămâne pe un soclu stabil în Panteonul cinematografului românesc.

50 – 80 – 2345 – 2 – 3

Este un titlu curios, dar mă voi explica repede.
Aniversarea a cinci decenii de existență organizată a breslei cineaștilor a prilejuit la Ateneul Român spectacol de excepție, cu Andrei Licareț și formația Violoncelissimo, condusă de Matei Cazacu, cu premii ce au onorat aproape o sută de cineaști, totul imaginat de președintele UCIN, regizorul Laurențiu Damian, care a mai făcut cadou fiecărui participant, un volum din dicționarul de referință 2345 de cinematografiști de B.T.Rîpeanu, primul exemplar dintr-o nouă revistă de cinema – FILM, și un dublu CD cu muzică din filmele clasice românești.
Opt decenii este vârsta împlinită de regizorul Lucian Pintilie, la 9 noiembrie, cineast care a explorat cu inimatibilă fantezie perioade triste din odiseea românilor, care a marcat teatrul mondial, care va lăsa moștenire generațiilor ce vin o operă unicat, model pentru toți tinerii de mâine (sau de astăzi) pe terenurile Thaliei sau ale artei fără muză (a șaptea după unii autori). Regizorul ne este dator cu un bricabrac doi, și la zi aniversară îi dorim sănătate și forță pentru a scrie și a mai realiza filme.
Cinematografiștii 2345 este titlul volumului care vă oferă informații despre viața și opera cineaștilor, regizori, scenariști , actori, compozitori, scenografi, operatori, autori de coloană sonoră, sound-designeri, criticilor și istoricilor de film, fără dese referințe la apartenența la Securitate. Impresionantul op care este semnat de Buji Rîpeanu este cea mai fidelă oglindă a filmului românesc, dincolo de istorii și de efemerele producții, jurnalistic cotidiene, hebdomadare sau lunare.
Proiectul de o viață semnat de inspiratul cercetător al lumii filmului românesc, Bujor T. Rîpeanu, pornit la jumătatea deceniului șase al secolului trecut, materializează un instrument de lucru indispensabil pentru oricine este interesat de universul cinematografiei naționale. Autor al altor lucrări de referință precum Producția cinematografică din România sau Filmat în România, deja parțial apărute, dar și al proiectelor referitoare la Cronologia cinematografului românesc și o Bibliografie generală a cinematografului în România, (aflate încă în fază de lucru), B.T.Rîpeanu ne promite și o ispravă mult mai spectaculoasă, și anume, tezaurul unei baze de date cu circa 10 000 de personae care au avut de-a face, în decursul vremii cu cinematograful din România, care nu peste mult timp va fi deschisă accesului public, poate sub numele RMDB- Romanian Movie Data Base.
Apărut la editura Meronia, volumul lui BTR este net diferit de 1234 de cineaști, realizat împreună cu Cristina Corciovescu, nu atât prin componenta cantitativă, cât prin reliefarea unor aspect analitice, care valorizează opere și contribuții esențiale, dar și prin consemnarea unor tineri autori, de la regizori, scenariști, operatori, la critici și istorici de film, care au contribuit decisiv la afirmarea Noului val, precum și la menționarea acelor personalități din lumea televiziunilor care s-au afirmat în ultimele două decenii.
Semicentenarul ACIN-UCIN a prilejuit și lansarea a două reviste de cinema, prima, ediție print, cu o apariție trimestrială, condusă de Dana Duma (de citit, interviul cu L. Damian – Despre UCIN și încă ceva în plus, Dosarul-starea comediei, cronici la premiere românești și interviul lui Jiri Menzel – Cuvinte bine țintite).
Cea de a doua revistă este on line (condusă de Cristina Corciovescu) sub adresa AaRC.ro și cuprinde în afara unui elocvent dialog susținut de marele actor Dan Nuțu, știri, reportaje, consemnări de la premiere românești, festivaluri naționale sau internaționale, informații despre producția recentă și viitoare. De vizitat și de colaborat. Felicitări lui Laurențiu Damian, care a lansat alături de Asociația criticilor de film, două reviste care lipseau din peisajul cultural românesc.
AaRC semnifică all about romanian cinema. Poate se găsea un acronim românesc ?
În fine, trei sunt premierele românești văzute recent, și anume, Roxanne, Câinele japonez și Nu sunt faimos, dar sunt aromân. De văzut, Câinele japonez, în regia debutantului de care vom mai auzi, Tudor Cristian Jurgiu, un deloc spectaculos studiu de psihologie în aria relațiilor părinți-copii, dar a cărui sensibilitate și emoție cucerește prin austeritatea construcției filmice, prin inspirația opțiunii pentru o distribuție în care strălucește Victor Rebengiuc, fără a umbri meritele colegilor.
Roxanne este dezamăgitor prin premise care ar fi putut fi valorizate superior prin minimă inspirație. Totuși, tot la debut, Valentin Hotea se dovedește a fi o promisiune ce rămâne a fi confirmată.
Filmul aromânesc regizat de Toma Enache are mari carențe dramaturgice, scenariul propunând situații absurde, anacronice și puțin credibile, cocktailul de melodramă, mitologie, film trendy, cu baruri și plaje spectaculoase, cu zaharisita poveste de familie ce opune tatăl fiului, vremelnic și aparent învingător în viață, finalul fiind un eșec total. La toate capitolele.

Două volume dedicate operei regizorului Andrei Tarkovski

Recent au apărut două volume dedicate operei cinematografice semnate de marele cineast Andrei Tarkovski. Primul volum are drept titlu Ambiguitate teatrală și finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski și este semnat de Marina Roman, al doilea, Canonul lui Tarkovski, este semnat de Dmitri Salânski, unul dintre cei mai reputați analiști ai filmelor regizorului rus. Primul volum a apărut la editura Bibliotheca, Târgoviște, al doilea la editura Arca Învierii, condusă de colega noastră Elena Dulgheru, în seria Tarkovski.
Primul volum este consacrat analizei operei tarkovskiene, aprofundată dintr-o perspectivă hermeneutică religioasă, perfect argumentată prin circumscrierea filmelor unei evoluții spirituale profund atașate, marilor teme ale altarului artei-Adevărul, slăbiciunea și forța spiritualității umane, Timpul, cu gradele sale de ambiguitate. Ambiguitatea teatrală rezultă din lungimea cadrelor, din percepția Timpului în opera takovskiană, din minimumul de personaje, din densitatea dialogului, din impactul elipselor, din intensitatea și tensiunea psihologică instaurate în raporturile dintre eroii cineastului.
Marina Roman descoperă și fundamentele autobiografice prezente în filmele lui Tarkovski, cu trimiteri explicite la Copilăria lui Ivan, la Oglinda, la Nostalgia și la Sacrificiul.
Un important capitol al volumului Marinei Roman este dedicat comentariului autorului analizat asupra propriei opere, asupra funcției artei filmului, pornindu-se de la textul Sculptând în timp-Reflecții asupra cinematografului de Andrei Tarkovski, apărut în 1996. Rigoarea și consecvența poeticii tarkovskiene impresionează și astăzi prin spiritul polemic cu teoriile montajului semnate de Eisenstein, cărora le sunt aduse completări nu neapărat, total, anulatoare.
Marina Roman își desfășoară discursul critic, potențat cu referințe și argumente, perfect convingătoare, spre descifrarea sensurilor, simbolurilor, metaforelor, nu mereu ușor de descifrat, în ciuda materialității imaginii filmelor tarkovskiene . Importante sunt și mărturiile subiective inspirate de primele contacte cu arta filmului, care creionează sinceritatea demersului,fără a impieta asupra seriozității și profunzimii analitice a textului.
Lucrare de doctorat condusă de regizorul Alexa Visarion, volumul Ambiguitate teatrală și finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski de Marina Roman îmbogățește semnificativ literatura critică dedicată artei a șaptea din România.

Limba română și filmul românesc

Urmașilor mei Văcărești,/ las vouă moștenire/
Creșterea limbei românești
Ș-a patriei cinstire!

Să vedem, foarte concis, cum s-a respectat acest testament al lui Ienache Văcărescu, peste secole de către slujitorii artei fără muză, arta a șaptea. Cum primii 35 de ani din istoria filmului românesc s-au petrecut fără cuvinte, acest lucru nu i-a îndepărtat pe cei mai avizați profesioniști ai limbii române, scriitorii, de misterele filmului. Chiar perioada denumită Marele Mut oferă și azi satisfacții estetice de prim rang,dar și surse de inspirație, chiar dacă nostalgia, candoarea și amatorismul primează (vezi Războiul Independenței, inspirat copios din ciclul Ostașii noștri de Vasile Alecsandri, dar și, o fastă consecință, remake-ul lui Caranfil, Totul e tăcere ,apoi, Manasse,, dar și din perioada sonorului Trenul fantomă, O noapte de pomină, Se aprind făcliile etc.).
Fără a porni de la plebicist (adică referendum, noțiune pe larg vehiculată și azi), adică de la modelul O noapte furtunoasă, care a fost prima ecranizare a comediilor lui I.L. Caragiale (1943), regia Jean Georgescu, mă reîntorc în timp, pentru a enumera doar câteva dintre marile voci ale limbii române ( și aici îi subînțeleg pe scriitori, istorici, teoreticieni, esteticieni, slujitori consacrați ai limbii materne), care au contribuit la edificarea școlii naționale de film.
Și anume, Victor Eftimiu, scenarist și autor de omagiu liric adus filmului (1912), Alexandru Macedonski, autor de scenarii, Liviu Rebreanu, probabil, primul autor de scenarii de film, dar și cronicar, mulți ani mai târziu fiind și în comisia de cenzură a filmelor, Tudor Arghezi, care publică, în 1912, primele considerații estetice despre film în revista Viața românească, scenariștii Emil Gârleanu și Corneliu Moldovan,(primul președinte al SSR), Ion Marin Sadoveanu, N.N. Șerbănescu,Isaiia Răcăciuni, Nicolae Porsenna, N.D. Cocea, comentatorii Felix Aderca, Mihail Sorbul, G. M. Zamfirescu, Camil Petrescu, scenarist, cu multe ghinioane, teoretician, cronicar care va ocupa și funcții în organismele de stat ale cinematografiei, Zaharia Stancu, Tudor Mușatescu, Dan Botta, George Călinescu, Ion Minulescu, Sașa Pană, Eugen Ionescu, Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Constantin Noica, poetul avangardist Benjamin Fondane, totodată scenarist, teoretician al filmului și regizor, Emanoil Bucuța, Sașa Pană, Hortensia Papadat- Bengescu și foarte mulți alții. Nu toți favorabili filmului. Ca artă.
Scenariile și dialogurile filmelor nu puteau fi despărțite de limba română. Primul element tinde a deveni chiar un gen literar, al doilea rămâne la latitudinea fanteziei scenariștilor și regizorilor. Cum componentele lingvistice ale filmului nu deveneau un gen, la începutul istoriei filmului, acestea prevesteau totuși, sâmburele de formă filmică în expresia literară regăsită în roman, nuvelă, schiță, epopee, dramaturgie, comedie, poezie. Influența filmului asupra limbii s-a materializat prin eforturile de vizualizare a prozei, prin ritmul inspirat de montajul filmic, prin aspirația scriitorilor de a nu rămâne simpli comentatori ai noii arte, ci și teoreticieni sau chiar legislatori, sau implicați direct în producerea filmului prin elaborarea de scenarii, sau direct în munca de creație pe platouri. Dupa cum astazi, sinopsisul, story-boardul, rezumatul, draftul au in nuce capacitatea de a deveni genuri.
Nu doresc să înșir cohortele de scriitori (câteva sute), care au ales cinematografia, fie ca hobby, fie ca izvor pecuniar, fie dintr-o subtilă aliniere la universul unei arte ce promitea faimă și avantaje, fie din autentică credință de reflectare a propriului crez despre societatea românească, în cei aproape 45 se ani de regim comunist. Sunt scriitori care au dat opere de referință, acum mă refer doar la contemporani și nu la clasici, ecranizați, fiind comozi pentru cenzura și ideologia timpului, în cantități industriale, în diferite formate. Horia Pătrașcu este unul, cu Reconstituirea, lui Lucian Pintilie, Mihnea Gheorghiu cu Zodia fecioarei a lui Manole Marcus, dar și Tănase Scatiul, (după Duiliu Zamfirescu), Geo Bogza cu Iacob de Mircea Daneliuc, dar și cu documentarul Tăbăcarii, regia Mirel Ilieșu, Zaharia Stancu cu Prin cenușa imperiului, după Jocul cu moartea film semnat de Andrei Blaier, Marin Preda cu Moromeții, regia Stere Gulea, Bujor Nedelcovici cu Faleze de nisip, de Dan Pița, subiectul de expandată paradă ideologică, cu consecințe nefaste pentru cinematografia și cultura românească. După cum au fost scriitori- regizori, scenariști, istorici,teoreticieni, actori sau critici de film, iar exemplele sunt bine cunoscute.
Îndrăznesc o paranteză pentru a omagia câțiva dintre autorii care s-au ocupat mult mai serios decât subsemnatul de relația Limbii române cu cea de a șaptea artă (patria noastră, cum spunea Nichita Stănescu)- doctorul Ion Cantacuzino, D.I. Suchianu, Mihnea Gheorghiu, Buji Rîpeanu, Tudor Vlad, regretata Adina Darian, Ioan Lazăr, Romulus Rusan, Dana Duma și încă mulți alții.
Cred că mottoul lui Ienache Văcărescu s-ar putea comenta astfel pentru cele trei mari perioade ale Istoriei cinematografiei naționale, după opinia mea (de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, perioada 1948-1989, și din 1990 până astăzi). Este vorba de creștere și cinstire.
Suport decisiv al filmului românesc, limba română s-a regăsit în special, la valorile ei curente , în opera cineaștilor care au ecranizat opere literare, intrate în conștiința publicului cu marjele de respect diferite față de original. Nu mai puțin opera comentatorilor, analiștilor, teoreticienilor a conferit un statut destul de riguros începuturilor reflectării filmului în oglinda unei abordări distincte și specifice pentru o artă ce abia cucerea norme, clasificări și teorii. Asta pentru prima perioadă, când o anumită atitudine pentru cinstirea și creșterea limbii materne era evidentă.
Pentru cea de-a doua perioadă, descreșterea este marcată în edificarea limbajului de lemn al ideologiei totalitare, care s-a reflectat în mare măsură și în filmul românesc, chiar sub pana unor apreciați scriitori, contaminați de mirajul realismului socialist. După cum clasici, au virat de la valorile tradiționale la cele de import (cazul Sadoveanu, de la comentariul la Țara Moților, filmul lui Paul Călinescu, premiat la Veneția la Mitrea Cocor, nu mai puțin Arghezi și Bogza ).
Într-o replică, poate involuntar programatică, opera cineaștilor din școala documentarului românesc, a încercat să reflecte în limitele genului, valorile limbii române în monografii , eseuri, portrete ale marilor clasici Alecsandri, Creangă, Eminescu, dar și Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau alți poeți contemporani. Nu mai puțin trebuie evocată Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, care a inspirat multe opere majore ale documentarului românesc, cu accente evidente pe conservarea valorilor limbii române. După cum operele cineaștilor din animație n-au ocolit omagiul adus marilor scriitori, mai ales poeților, dar să nu-l uităm pe Caragiale, prezent și în a opta artă, prin originale ecranizări, tratate cu multă fantezie plastică.
Trecând la cea de-a de a treia perioadă istorică evocată, putem spune că limba română a cam ajuns într-o dublă fază, poate deloc paradoxală de descreștere, și creștere, iar cinstirea ei se cam face uitată din preocupările cineaștilor de toate vârstele. Din nefericire, fenomenul descreșterii este generalizat la presă, televiziune, evenimente așa-zis culturale sau artistice, dar și în discursul agramaților politicieni contemporani, ce proliferează în viața țării. În cinematografie excepție face documentarul pe format clasic sau de televiziune. Nu cred că intruziunea limbajului golănesc, marcat de jargoane de ultimă oră poate deveni marca, atributul primordial al cinematografului național. Aceste limbaje aparțin unor autori și culturii lor. Unde nu ESTE cultură, cam nimic nu e. Contraexemplele nu lipsesc, și acest lucru mă face optimist. Cât privește exemplificările, cred că le cunoaște toată lumea. Ori creșterea limbii române în această perioadă se traduce și prin mulțimea de aprecieri internaționale ale filmului românesc din ultimii 23 de ani, adică zeci de premii prestigioase obținute la cele mai importante festivaluri internaționale.
Câteva semne de întrebare pentru viitoarele întâlniri, care pot aprofunda raportul atât de volatil, în același timp, atât de concret și dinamitard, al limbii române cu a 7-a artă.
A reflectat filmul istoric românesc limba și adevărurile epocilor evocate?
A fost respectat argoul autentic al diferitelor categorii sociale în filmul contemporan?
Este intruziunea masivă a limbajului licențios în Noul Cinema, marcă a unui realism fără limite sau doar o defulare auctorială explicată psihanalitic prin anii de cenzură?
Mulți cineaști s-au dedicat și literaturii. Ocupă poezia, proza, dramaturgia, memorialistica lor un loc important în istoria literelor românești?
Alți membri importanți ai breslei cineaștilor s-au afirmat pe tărâmul comunicațiilor sociale, filozofiei, educației, istoriei artei sau doar Istoriei. Cu doctorate în regulă. Au vizibilitate aceste opere și contribuții la cultura românească?
Sunt suficient de aprofundate, fiabile și productive raporturile dintre instituțiile statului (care trebuie să vegheze la conservarea valorilor limbii materne) CNA, Academia Română etc. și instituțiile care configurează universul filmului românesc? De la traduceri, dublaje pentru filmele pentru copii, dialoguri din scenarii aprobate și nerespectate, la texte posibil subversive, licențioase și incitatoare, prezente apoi pe ecrane?
Cum privim importul de anglisme în dialoguri de film, dar mai cu seamă în limbajul criticii de film sau doar de informație sau de întâmpinare, ca marcă de snobism, de superficială superioritate, sau, evident, ca o invazie lingvistică periculoasă ca franglais-ul de câteva decenii în urmă?

Pe 2 septembrie Uniunea Cineaștilor a omagiat Limba Română printr-un emoționant spectacol de poezie și muzică susținut a actorii Maria Ploaie, Janine Stavarache, Dorel Vișan. Ștefan Velniciuc, Eusebiu Ștefănescu și de formația de violoncele a celebrului Marin Cazacu. Au fost proiectate filme despre Limba Română și soarta ei în Basarabia, despre Eminescu și Creangă (autori Laurențiu Damian și Nicolae Mărgineanu.Doamna cercetător dr. Ioana Vasiloiu ne-a asigurat că Limba Română nu va pieri nici peste secole. Organizatorii, regizorul Laurențiu Damian, Președintele Uniunii Cineaștilor, Producătorul Vasile Neagoe și actorul Ștefan Velniciuc ne-au asigurat că Limba Română va mai fi sărbătorită și fără imperativele unui Decret-Lege.
Călin Stănculescu