A fost un festival la Cannes, este unul la TIFF, va fi altul la NEXT și unul la Karlovy Vary

Festivalul de la Cannes este cel mai  cunoscut eveniment cinematografic din Europa, dar și din lume, Oscar-ul nefiind festival, ci doar o exacerbare a show- bussines-ului american.

Alături de Cannes, aflat, iată, la o frumoasă aniversare, șapte decenii de ființare, mai strălucesc competițiile de la Veneția, Locarno  sau Istanbul, ultimele insuficient susținute de mass-media.

Juriul, condus de marele regizor spaniol Pedro Almodovar, a fost  format din Jessica Chastain, (SUA), actriță și producător, Fan Bingbing (China), actriță și producător, Agnes Jaoui (Franța) regizoare și scenaristă, Park Chan-wook (Coreea de Sud) regizor și scenarist, Will Smith (SUA) actor și muzician, Paolo Sorrentino (Italia), regizor și scenarist, și Gabriel Yared (Franța), compozitor. Regizorul român Cristian Mungiu a condus lucrările juriului secțiunii Cinefondation și al secțiunii de scurtmetraje.

La jumătatea competiției favoritul presei și al criticii de specialitate a fost filmul Fără iubire de Alexander Zviaghințev (Rusia). Printtre cele 18 filme aflate în competiție s-a mai remarcat filmul regizorului austriac Michael Haneke de două ori laureat cu Palme d,Or aici la Cannes, Happy End. Și  nu în ultimul rând, filmul Pătratul de Ruben Ostlund (Suedia)care  a condus în clasamentul criticilor de film, aceștia apreciind comedia suedeză având drept țintă fenomenul îngrozitor, nășit de americani, politically correct, fenomen care bântuie și prin Europa și printre europenii care ignoră consecințele sale dezastruoase.

Acesta a câștigat, de altfel, și Marele Premiu Palme d,Or. Dar iată și celelalte premii Marele Premiu al Juriului a revenit filmului 120 de bătăi pe minut, un film social realizat de Robin Campillo. Premiul pentru regie a revenit Sofiei Coppola cu The Beguiled, film remake după o producție din anii 80. Premiul juriului a revenit rusului Andrei Zviaghinșev pentru Loveless. Premiile de interpretare au revenit Dianei Kruger pentru rolul din In the Fade și lui Joaquin Phoenix pentru rolul din filmul You Were Never Really Here. Premiul pentru scenariu a fost acordat ex-aequo lui Yorgos Lathimas pentru The Killing of Sacred Deer și  lui Lynne Ramsay pentru You Were Never Really Here.

Premiul Palme d,Or pentru scurtmetraje a revenit regizorului chinez Quin Yaoud pentru filmul A gentle Night, iar Camera d,Or a revenit regizoarei Lleonore Scrruille pentru Jeune Femme.

Președintele jurului a apreciat că  nu știu cum va rezista în viitor, dar pentru mine personal, da, va rezista! Un film extrem de inteligent și amuzant, care reușește să pună o privire de o mare libertate pe ceea ce s-ar putea numi iadul corectitudinii politice.

Majoritatea filmelor premiate se vor regăsi și pe ecranele românești din toamnă, când se va inaugura o nouă ediție a Festivalului Filmele de la Cannes la București, o parte dintre cele mai interesante titluri fiind distribuite și de Casa de distribuție  Independența Film.

După Cannes urmează, firesc, TIFF, (2 – 11 iunie), care la cea de a 16-a ediție promite a fi mai atractiv ca niciodată. Clujul cinefil și nu numai, adună zeci de mii de spectatori în diferite locații, inclusiv biserici, unde au loc proiecțiile secțiunilor. Mai mult, invitatul de onoare este anul acesta celebrul acvtor Alain Delon, artist printre  cei mai dăruiți de talent și inspirație atât pentru filme de mare accesibilitate, cât și pentru filme de artă. Alături de marele actor francez iată și o mare actriță din Româmia va fi premiată pentru întreaga carieră, și anume, Tora Vasilescu, actrița fetiș a regizorului Mircea Daneliuc.

De altfel, retrospectiva  Jean – Pierre Melville, având drept far Cercul Roșu, cu Alain Delon a fost un major punct de atracție, după cum cele mai bune filme din Austria și Slovenia s-au aflat  în atenția publicului de la Cluj.

Acum îl citez pe Mihai Chirilov, director artistic al Festivalului care afirmă că Unul dintre highlighturile majore este includerea în programul tradițional a unui spațiu nou care se cheamă InfiniTIFF, dedicat noilor tehnologii VR (Virtual Reality), unei noi categorii de public, publicul de vloggeri, de oameni care postează clipuri pe You Tube.

Secțiunea Zilele filmului românesc adună 28 de titluri din toate genurile, o mențiune specială fiind aceea referitoare la documentar, unde Gheorghe Preda cu cu Camera obscură, sau Procesul semnat de Claudiu Mitcu și Ileana Bârsan, sau Varză, cartofi și alți demoni de Andrei Crețulescu, sau Ouăle lui Tarzan de Alexandru Solomon, în afara competiției, precum și Țara moartă de Radu Jude, cu o formulă inedită de voice over plus fotografii s-au aflat printre centrele de interes ale spectatorilor.

Spre sfârșitul lunii, între 22 și 26 iunie la București se desfășoară cea de a 11-a ediție a Festivalului Internațional NEXT (la ICR sau la Elvira Popesco), eveniment creat  pentru a cinsti memoria regizorului Cristian Nemescu și cea  a sound designerului și compozitorului Andrei Tonciu. Programele speciale pentru copii și pentru cinefili sunt dublate de prezența multor cineaști importanți precum laureatul de la Cannes Apitchatpong Weerasethakul care va prezenta filmul Vapour, o metafoiră despre aparatulu de filmat și nebănuitele sale capacități de a revela sau de a ascunde. Regizorii Gabriel Abrantes și Ben Rivers vor prezenta The Hunchback , film cu multe trimiteri la potențialul de agresivitate a naturii umane. Tot în cadrul Next, Academia Europeană a Filmului va prezenta în cadrul programului Short Masters! Tours toate filmele de scurtmetraj nominalizate la premiile  Academiei din acest an.

În fine, la cel mai important festival internațional al Europei Centrale, cel de la Karlovy Vary, care se desfășoară între 30 iunie și 8 iulie, unde vor fi prezente pente 2oo de titluri, noi vom participa cu cel mai recent film semnat de Alexandru Solomon, Ouăle lui Tarzan. Filmat în capitala Abhaziei, în orașul Suhumi, în perimetrul unui Institutul de cercetări științifice, al cărui principal obiectiv era în anii ,20 analiza împerecherii om-maimuță, pentru formarea unui om perfecționat, așa cum a vrut și comunismul un om nou. Utopie și dramă, nu departe de SF, filmul lui Alexandru Solomon trage un necesar semnal de alarmă pentru futurologii prezentului. Lungmetrajul Marița semnat de debutantul Cristi Iftime este un road movie dedicat unor tensionate, sau nu, relații de familie.  Și Iulia Rugină este prezentă cu Breaking News, film inspirat din viața jurnaliștilor, filmat într-o redacție centrală, unde s-a petrecut o  dramă trăită de un reporter de investigație.

Festivalul CinePolitica a ajuns la cea de a șasea ediție

Cunoscutul documentarist Copel Moscu conduce inspirat de șase ani Festivalul internațional al Filmului Cinepolitica, unde toți spectatorii au ceva de învățat, toți spectatorii ies mai lămuriți a propos de mișcările politicii contemporane, sau chiar mai bine edificați asupra personalităților ce conduc ( mai mult rău decât bine)  azi cu mână forte( sau nu) diverse foste imperii sau națiuni.

Cea de a șasea ediție a amintitului eveniment artistic desfășurat majoritar la sala Elvira Popescu a Institutului Francez din București a avut în deschidere două filme și anume Războiul Regelui (The King who tricked Hitler), regia – Trevor Poots, narator – Marcel Iureș și  Imaginea de apoi (Afterimage), regia – Andrzej Wajda.

În primul film, ultimul șef de stat din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, Regele Mihai l evocă princpalele evenimente ce au dus la lovitura de stat de la 23 august 1944. Îl secondează istorici ca Matei Cazacu,   Ion Scurtu ( fost director al Arhivelor Naționale), Denis Deletant, Neagu Djuvara,  politicieni ca fostul secretar american  de Apărării, Wesley Clarke, Principesa moștenitoare a tronului AS  Margareta, ziariști ca Annelie Ute Gabany etc. etc. Ansamblul intervențiilor converg la concluzia importantă a contribuției României la scurtarea războiului cu 200 de zile, dar și la înrobirea țării sub dictatura rusească, deloc atenuată ( ba chiar facilitată ) de marile puteri – SUA și Marea Britanie.

Este cu deosebită forță documentară schițată situația dinaintea abdicării Regelui, când comuniștii erau fericiți la plecarea acestuia la Londra la căsătoria reginei Elisabeta a doua, iar apoi profund decepționați de întoarcerea sa , care le-a stricat planurile de acumulare rapidă și totală a puterii. Care se va întâmpla peste doar  puțin timp, cu ajutorul șantajului și minciunilor, argumente folosite predilect de comunișt și permanent  înscrise în ideologia lor funestă.

Documentarul istoric semnat de Trevor Poots  a fost selecționat de History Chanel UK în ianuarie curent și a fost selectat în competiția oficială de la Pressac International Film Festival în Franța.

Bucuria Galei inaugurale a Festivalului Cinepolitica a fost materializată de proiecția (din nefericire) ultimului film semnat de marele cineast polonez Andrzey Wajda,  Afterimage (Imaginea de apoi).

Filmul evocă primii ani ai deceniului șase, unde la Lodz trăia unul dintre cei mai mari pictori polonezi, cel mai important artist polonez al secolului al XX-lea, Wladyslaw Strzeminski, avangardist asistent al lui Malevich, prieten cu Chagal, teoretician și profesor cu o mare carismă, idolatrizat de studenți, anihilat de totalitarismul comunist.

Wajda apelează la un realism frust, care aduce aminte de aceleași  secvențe dramatice trăite atât de polonezi cât și de români la instaurarea dictaturii comuniste – evocând eliminarea din instituția vitală (Academia de Artă din Lodz) pentru un artist, mare rănit în primul Război Mondial ( Wladislaw Strzeminski și-a pierdut un picior și o mână), sechestrarea bonurilor necesare subzistenței, eliminarea din organizațiile care mai aduceau un minim avantaj material (aici Uniunea artiștilor), hărțuirea permanentă de către organele Securității comuniste, imposibilitatea  obținerii unui loc de muncă decent pentru un artist al cărui formalism din anii tinereții îl aliniase ( în anii 20)  la preceptele revoluției ruse. Și cum trezirea a venit prea târziu, Jdanov  cu principiile lui fondatoare ale unui fantasmagoric  realism socialist, falimentare, ridicole și, din nefericire, provocatoare de profunde drame umane în rândurile autenticilor artiști ai timpului oprit din loc de dictatura analfabeților, a triumfat pentru scurtă vreme. Din nefericire,  în această vreme evocată magistral de Wajda, cu o desăvârșită desenare a decorurilor , ce evocă interioarele modeste ale celor oprimați de regimul comunist, într-o epocă în care a fost refuzată și celebra donație adresată statului român de către Brâncuși, cu girul unor academicieni ca Oprescu,  Călinescu, Sadoveanu, autentici trădători de țară, niciodată jucați ca atare.

În viziunea academicienilor amintiți, Brâncuși era un exponent al artei cosmopolite, un reprezentant al celor mai înportanți exponenți ai  burgheziei mondiale și ale capitalismului pernicios.

Ultimul film semnat de Andrzej Wajda este un extrem de convingător apel la neuitare față de consecințele regimului dictat de Moscova în jumătate de Europă după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Crime, teroare, refuzul libertății, refuzul justiției, refuzul dreptății, și  anularea celor mai elementare legi ale umanității sunt doar câteva dintre elementele cu care marele cineast polonez construiește , din nefericire, cântecul său de lebădă.

În cadrul Festivalului Cinepolitica au mai fost proiectate filme greu de uitat ca Adăpostul din interior, regia Eran Kolirin, un excelent eseu despre sindromul posttraumatic al militarilor lăsați la vatră în armata israeliană, film care a fost comparat cu American Beauty. Sau Trump vs Clinton,docmentar semnat de Trevor Poots, un proiect original evocând alegerile din SUA, înainte de a se afla rezultatul lor . Personalitățile care sunt  convocate la acest film reprezintă nume importante ale politicii americane precum James Woolsey, șef al CIA , dr. Richard Haass,președinte al Institutului pentru Relații Externe, Fred Dasner, editor al NY Daily News precum și guvernatorul Terry McAuliffe, prieten cu soții Clinton.

Un alt documentar dramatic a fost și Putin pentru totdeauna? o schiță convingătoare a riscurilor de care se bucură opozanții unui regim tot atât de totalitar  precum și cele comuniste înainte de anii 90.Opozanților  ideologiei lui Putin le sunt  rezervate doar ănchisoarea, asasinatul sau refugiul în exil. Un documnetar extrem de curajos care poate da de gândit mai mult decât bla-blaul televiziunilor.

În fine filmul  Ciocnirea regia Mohamed Diab (producție Egipt, Franța) este un experiment cinematografic  care se materializează în spațiul claustrofobic al unui camion ce duce prizonieri în orașul Cairo ,animat de protestele masive din Primăvara Arabă din 2012. Faptul că prizonierii Armatei fac parte din tabere diferite potențează confruntările fizice, morale, mentale alături de elementare reacții umane, care nu odată subliniază solidaritatea sau actualitatea unui mesaj ferm împotriva violențelor de orice natură. Premiat la festivaluri precum Cannes, Londra, Valladolid sau Munchen acest film a cucerit și Marele Trofeu al Festivalului Cinepolitica. Felicitări lui Copel Moscu pentru existența acestui eveniment artistic.

De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Globuri, Urși, Oscaruri și premii naționale

Primele două luni ale anului sunt copios dedicate premierilor de tot felul. Am început cu Globurile de Aur, unde au triumfat filmele Boyhood și Budapest Grand Hotel, dar și actorii Eddie Redmayne și Julianne Moore (pentru rolurile din filmele The Theory of Everything și Still Alice), pentru scenariu fiind premiat filmul Birdman, iar pentru film străin Leviathan.
Filmul Birdman, în regia mexicanului Alejandro Gonzales Innaritu, avea să fie și marele câștigător al premiilor Oscar, câștigând, nu mai puțin de patru statuete pentru scenariu original, regie, cel mai bun film și imagine. Tot patru statuete a câștigat și Budapest Grand Hotel (regia Wes Anderson), dar la categorii secundare –machiaj, coafuri, scenografie și coloana sonoră.
O autentică monografie dramatică a montării unui spectacol de teatru, cu marile și micile drame ale interpreților și creatorilor de artă , totul într-un registru plin de autenticitate, cu magistrale interpretări actoricești (păcat că a fost omis Michael Keaton, laureat însă la Globurile de Aur), filmul mexicanului Innaritu, subintitulat și Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, după o povestire de Nick Carver, rămâne o magistrală demonstrație despre arta filmului , despre arta teatrului, despre tensiunile dintre cele două arte și despre intensul dramatism la care se conectează actorii prinși între cele douăteritorii ale frumosului, unde miza este publicul.
La Oscaruri a mai câștigat și Lunetistul lui Clint Eastwood, precum și actorii Julianne Moore și Eddie Redmayne pentru rolurile cu care au câștigat și Globurile de Aur.
Premiul pentru cel mai bun film străin a revenit lu Pawel Pawlikowski pentru filmul Ida, prezent și în câteva festivaluri organizate la noi în țară (Cluj, Mediaș). De menționat că filmul polonezului a câștigat la categoria cel mai bun film străin și premiile Goya, BAFTA și Cesar.
Între cele două mari decernări de premii americane s-a desfășurat și Berlinala, unde filmul lui Radu Jude Aferim a câștigat Ursul de Argint. Turnat în alb/negru, cu o acțiune ce se desfășoară la începutul secolului al XIX-lea, cu Teo Corban și Toma Cuzin în rolurile principale, filmul evocă într-un neostil western urmărirea unui rob fugar și împlinirea dreptății după preceptele vremii. Tot la Berlinală a fost prezent și filmul lui Tudor Giurgiu De ce eu?, prezentat în secțiunea Panorama, film ce evocă gestul funest al procurorului Panait.
Ambele filme vor fi în curând și pe ecranele românești anunțându-se drept cele mai interesante premiere ale primei jumătăți de an cinematografic.
Premiile pentru peliculele prezente pe ecrane anul trecut se vor decerna în luna martie și ele sunt Premiile Gopo și Premiile Uniunii Cineaștilor din România, despre care vom comenta luna viitoare.
Călin Stănculescu
Pentru imagini folosiți Cinemagia ,urmează o notă pe care Florentin m-a rugat s-o redactez
Premiile Uniunii Auroilor de Film din România
Recent s-au decernat și premiile Uniunii Autorilor de Film din România, unde au fost recompensate o serie de personalități din lumea filmului românesc.
Marele Premiu Zimbrul de Aur a revenit regizorului Dan Pița pentru ecranizarea romanului Kyra Kyralina de Panait Istrati.Premii de excelență au fost acordate lui Ion Ungureanu și Gheorghe Zamfir.Premii de fidelitate au revenit scriitorului Dumitru Radu Popescu , producătoarei Gabriela Moruzzi și lui Liviu Crăciun. Au mai fost acordate premii pentru debut în regie (Cristina Iacob pentru Selfie),management (Marius Iurașcu),producție (Bobby Păunescu), Victor Pinta (pentru susținerea culturii și artei),Eugen Doga (pentru muzică),Călin Căliman (pentru critică)Sebastian Chelu (pentru montaj), Viorel Sergovici (pentru imagine), Ioan Boieriu (pentru efecte speciale, realizate în SUA).

Între Berlin și Oscar

Începutul anului 2015 nu ne-a adus premiere românești, dar evenimentele legate de film nu lipsesc. Globurile de Aur au premiat multe filme care concurează și la Oscar, o bună parte dintre ele fiind prezente pe ecranele românești. N-am avut premiere de film românesc, fiindcă cele mai interesante producții ale acestui început de an, Aferim de Radu Jude, care participă la secțiunea competitivă a Berlinalei (și sper că va primi o distincție, din cauza generoasei teme, precum și datorită refuzului de a fi stilistic asemănător celorlalți colegi de generație printr-o originalitate marcantă) , precum, și A cui e vina? de Tudor Giourgiu vor avea premiere la sfârșitul lunii februarie și în martie.
Regizorul Tudor Giurgiu, chiar dacă nu este prezent la Berlinală în secțiuni competitive, poate face o frumoasă figură de imagine pentru filmul românesc contemporan cu A cui e vina? dedicat vieții și sfârșitului prematur al procurorului Panait, un luptător împotriva corupției, care cangrenează încă România.
3 februarie a însemnat și dezvelirea în sala Teatrului Odeon din București a unui bust în bronz dedicat marelui actor care a fost Ștefan Mihăilescu-Brăila, eveniment pus la cale de inimoasa actriță Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, cu participarea criticului și istoricului de teatru Ion Cazaban, a actriței Rodica Mandache, autoarea unei substanțiale monografii dedicate actorului (tipărită la editura Oscar Print) și a sussemnatului.
Am evocat cu acest prilej prodigioasa carieră în a șaptea artă a unui artist care putea face parte din acea familie de dăruiți ai spectacolului comic slujit de Fernandel, Bourvil sau de Funes, dar și rolurile majore ale artistului în cântecul de lebădă al lui Victor Iliu, Comoara din Vadul Vechi, despre care D.I.Suchianu spunea că rolulul lui Brăila este echivalent cu Don Quichotte, sau cel din satira lui Geo Saizescu, Secretul lui Bachus de o actualitate inimaginabilă pentru cei care cunosc filmul.
Nu trebuie trecute cu vederea și apariția unor cărți dedicate filmului, domeniu foarte sărac în țara noastră.
Cezar Gheorghe publică sub titlul Gândirea-cinema (editura Cartea Românească, 2014) un amplu eseu dedicat demonstrației generoase și anume că, filmul aparține unei vieți spirituale mai înalte, pornind de la celebra definiție a regizorului Jean-Luc Godard Cinematograful este adevărul de douăzeci și patru de ori pe secundă.

Filmele de la Cannes la București și alte evenimente

Filmele de la Cannes la București și alte evenimente

Luna trecută, o lună bogată în evenimente cinematografice, a fost marcată de festivaluri, zile ale filmului, workshopuri cu participări de marcă, premiere demne de urmărit, în ciuda presiunii filmului american, ocupant a 98 la sută din piața distribuției cinematografice. Dar, să fim bine înțeleși. Nu am nimic cu filmul american valoros, cel înscris în categoria filmului de autor , documentarul sau animația inspirată de una dintre cele mai cunoscute școli din lume. Sunt împotriva filmului comercial, cu vedete de dragul vedetelor, cu violență de dragul violenței, cu confruntări lipsite de logică, ce rimează cu absurdul, cu animații păguboase, care preluând rețete din filmul de ficțiune cu actori încearcă să recreeze o lume departe de valorile autentice ale copilăriei.

Cea de a noua ediție a Festivalului ANIM,Est, Re-animating Bucharest a reunit timp de zece zile la București, personalități de renume din animația mondială, printre care Jacques Remy Girerd, Yorgos Tsangaris, Robert Morgan, Lana Tankosa Nikolic, Amid Amidi, Alexis Beaumont și Sergiu Negulici, ultimul fiind și trainer la atelierul de animație, inițiat cu patru ani în urmă.

Un spectaculos film american, cu o animație plină de creativitate și umor, Boxtrolii, regia Anthony Stacchi și Graham Annable, a deschis evenimentul, care s-a terminat cu filmul E fericit omul care este înalt? Conversație animată cu Noam Chomsky, regia Michel Gondry, nume de referință din animația franceză.

Primul film, inspirat parcă de poveștile de Crăciun ale lui Charles Dickens, propune aventurile trolilor din cutii, mari amatori de brânză, aflați în mare primejdie din cauza visului de mărire a unui expert în deratizare, lansator de zvonuri răuvoitoare. Departe de a fi monștri dătători de frisoane, răpitori de copii, trolii din cutii vor fi salvați de orfanul Oușor. Dincolo de umor, filmul atrage atenția asupra pericolului de a judeca pripit valorile propuse.

Filmul lui Gondry a propus un documentar de animație, bazat pe conversații cu celebrul filosof al limbajului, care a dezvăluit câteva dintre bazele unui original sistem de comunicare.

Festivalul ANIM,Est a mai găzduit producțiile selecționate din Danemarca, țară invitată, de la Animest Cyprus și de la Școala de animație Royal College of Art (Anglia), precum și de la Studioul de producție Folimage. Nu au lipsit din program -o remarcabilă selecție românească de filme de animație, ce a cuprins și cea mai recentă operă semnată de decanul animației românești regizorul Ion Truică, dar și o selecție de filme bizare sau workshopuri dedicate tuturor vârstelor de la 3 la 90 de ani.

Sfârșitul lunii trecute a marcat desfășurarea celei de cincea ediții a Festivalului Filmele de la Cannes la București, printre invitați numărându-se regizorii Kornel Mondruczo, Serghei Loznitsa, Radu Mihăileanu și Michel Hazanavicius, precum și actrița Berenice Bejo (Franța).

Originalul cineast de origine lituaniană, Michel Hazanavicius este singurul cineast francez al cărui film, Artistul, a fost nominalizat la zece premii Oscar (și a câștigat cinci).

Cel mai recent film al său Căutarea nu este   doar un fals road movie, deoarece acest adjectiv este prea restrâns pentru destinul lui Hadji, băiatul care devine eroulunei dramatice rememorări a celui de-al doilea război din Cecenia, din 1999. De fapt ambiția autorului este de a împleti convingător istoria a patru destine fără a ocoli nimic din duritatea, violența, ororile conflictului, care a distrus mai ales oameni nevinovați, sub privirile pline de compasiune și indiferență ale observatorilor occidentali ( ONU, Crucea Roșie, OSCE, Consiliul Europei etc.etc.). Hadji, își pierde părinții, împușcați de un bezmetic ostaș rus, și ajunge în cohortele de refugiați, găzduiți în Rusia. Aici este adăpostit de activista pentru drepturile omului, Carole (interpretată de Berenice Bejo), care trebuie să atenționeze Consiliul Europei asupra adevăratei situații din Cecenia. Raissa, sora lui Hadji, îl caută fără încetare în taberele de refugiați, în timp ce Kolia, un tânăr soldat rus este confruntat cu ororile ocupației rusești din Cecenia, jaful ,violențele, violurile și asasinatele gratuite fiind la ordinea zilei. Duritatea cu care Hazanavicius propune spectatorilor istoria celor patru personaje, nu rimează deloc cu seninătatea din Artistul, regizorul nepierzându-și însă deloc umorul chiar în fața celor mai tensionate moment din viața eroilor săi.

Filmul lui Serghei Loznița, Maidan ,este o replică gen Piața Universității, realizată cu aproape 25 de ani în urmă de Stere Gulea. Protestele ucrainenilor împotriva lui Ianukovici și Putin au fost acompaniate și de alte două documentare românești dedicate acțiunilor antiguvernamentale din București în 2012 sau din culisele televiziunii în 1989, filme realizate de Vlad Petri (București, unde ești?) și de Harun Farocki și Andrei Ujică (Videograme dintr-o revoluție).

O Retrospectivă dedicată marelui regizor francez Bertrand Tavernier a cuprins opt titluri printre care Judecătorul și asasinul, Viața și nimic altceva, Asta începe azi, În bruma electrică, Prințesa de Montpensier , Quai d,Orsay și Căpitanul Conan, ultimul filmat la București cu peste 2o de ani în urmă.   Ultimele zile ale lui Octombrie ne-au adus pe ecrane Festivalul filmului german. Aici am remarcat o operă originală și extrem de interesantă prin mesaj, interpretare și morală, și anume Patimile Mariei , film regizat de Dietrich Bruggemann, premiat cu Ursul de Argint la Berlinala din acest an.

Maria ( o interpretă de mare sensibilitate este Lea von Ackerman) are 14 ani, trăiește într-o familie de catolici fundamentaliști, dar nu este lipsită de atracțiile lumii modern, în același timp simte că inima aparține lui Christos și vrea să devină sfântă, să ajungă în cer precum sfinții-copii despre care i s-a tot povestit. Maria va traversa și în film 14 etape ca și Isus pe drumul Golgotei, cu speranța că frățiorul bolnav de autism se va însănătoși. O descindere riguroasă în iadul unei adolescente, aprecia revista The Hollywood Reporter acest film, recunoscând calitățile de autor complet ale regizorului german, ce construiește filmul din 14 planuri-secvență, aproape egale temporal, cu camera aproape imobilă pentru a obliga spectatorul să se concentreze pe densitatea dialogului, pe interrelațiile dintre personaje și pe cauzalitatea întâmplărilor evocate.

Despre alte filme pe luna viitoare. De abia a început Festivalul filmului francez.

Călin Stănculescu

Festivaluri de toamnă, valori ale filmului documentar

Capitala a găzduit recent mai multe festivaluri cinematografice internaționale DocArt, Festivalul filmului documentar croat (la Cinemateca Română), precum și cea de-a 21 ediție a IFFEST Document.Art, eveniment de anvergură, inițiat de profesorul Nicolae Luca, care s-a desfășurat în magnifice locații – Aula Centrală Universitară, Liceul Dante Alighieri și Institutul Cervantes.

Cu aproape un secol în urmă, Aula Centrală Universitară găzduia, printre alte teme, un subiect ca Opera lui Chaplin în interpretarea membrilor cercului Kriterion . Acolada temporală a fost închisă de proiecțiile filmelor selectate la IIFEST Document.Art, festival cu trei secțiuni dedicate filmului despre artă, celui despre ecologie și a celui turistic. Din cele aproape 6oo de titluri înscrise din 68 de țări din lume, au fost reținute 98 de filme, unele coproducții continentale sau transcontinentale. În mod special în acest an s-a remarcat secțiunea rezervată filmului despre artă, unde s-au distins și câteva notabile realizări românești. Printre acestea voi remarca Povestea ceterașului fără o mână, semnat de regizorul clujean Sorin Grecu, emoționantă minibiografie a unui artist de pe Valea Someșului, dintr-un spațiu etnografic unde conlocuiesc în pace și bună înțelegere maghiari, romi, evrei și români. (Filmul a cucerit Mențiunea specială a Asociației Române de Film Document.Art.) Premiul pentru cel ma bun reportaj a revenit regizorilor Denisa Morariu și Liviu Dochița pentru filmul În spatele fantomei, o evocare a artistei scenografe Maria Prodan – Bjornson, autoarea decorurilor și costumelor spectacolului Fantoma de la Operă, jucat de peste trei decenii, neîntrerupt, la Opera Covent Garden din Londra. Opera scenografei din România este și astăzi omagiată de autorul operei compozitorul Webern,iar foștii colaboratori îi păstrează rodul muncii într-un muzeu. Interviuri și fragmente din opera care a făcut-o celebră sunt abil montate pentru reliefarea unei puternice personalități din lumea teatrului liric european, figură de creator genial, aproape necunoscut în România. Opera sculptorului Mircea Roman a fost descifrată în toate simbolurile și metaforele ei de către talentatul Francisc Mraz, autorul filmului Duhul lăzilor-trup, dedicate cu modestie artistului. Filmul a primit Premiul pentru cea mai bună producție românească. Un inspirat documentar dedicat obiectelor și rolului lor într-o dramaturgie cotidiană a fost Alessandro Mendini, teatrul obiectelor, film distins cu Premiul pentru cel mai bun film de artă, regia Christian Angelli.

De asemenea, Premiul pentru cel mai bun film educațional a revenit importantului documentar Caracterul Italian, care ne propune povestea uneia dintre cele mai importante orchestra din lume, sub bagheta genialului dirijor Alesandro Papano, Academia Santa Cecilia, regia Angelo Bozzolini.

Premiul pentru cel mai bun documentar de turism a revenit lui Juan Rayos (Spania) pentru Drum fără sfârșit.

Familia celebrilor documentariști români Florica și Paul Holban au inaugurat Premiul Holban acordându-l pentru stilistică în documentarul românesc Roxanei Andrei, regizoarea filmului Meanwhile in Bucharest, o originală și nu lipsită de umor pledoarie făcută de străini stabiliți în România pentru frumusețile și haosul Capitalei, care și-a sărbătorit 555 de ani de existență.

Marele Premiu al Festivalului a mers la Un scaun potrivit pentru un înger, regia Raymond St.- Jean, coproducție canadiano-finlandeză.

Domnul Sergio Faleschini, președintele Vinarte, unul dintre importanții sponsori ai Festivalului a premiat filmele Zucco, vinul fiului regelui Franței, regia Lidia Rizzo și Quinta da murta, vinul lui Shakespeare, regia David Mendes. Printre ceilalți premianți s-au mai numărat Alistair Mc Donald, Raul Paz Pastrana, Maciej Glowinski, Jose Maria Esteban-Infantes, Christian Spencer, Kim Noce, Marcel Barelli, Daniel Camorro, Dalton Narine, Martin Turnes, Branko Istvancic, Adolfo Conti, Guillermo Peydro, Oguzhan Kaya, Roland Koch, Mark Lyken și Emma Dove, Miro Brankovic, Serrif Yenen, Libor Spacek, Gianfranco Pannone.

Ceremonia de premiere, prefațată de un microrecital al formației Muse, a fost onorată de diplomați din Finlanda și Canada, de reprezentanți ai UCIN, alt important sponsor al Festivalului, regizori și producători din Italia, Trinidad-Tobago, Turcia, Anglia, Spania, Polonia, Croația.

Desfășurat sub zodia generozității, Festivalul, fără subvenții CNC sau Ministerul Culturii, născut cu peste două decenii în urmă din dragostea pentru filmul documentar a profesorului Luca s-a bucurat și de frumoase aprecieri din partea elevilor și studenților, în bună parte mobilizați la un eveniment artistic de anvergură de doamna Mihaela Ene, un fan al filmului de artă, un fan al educației prin și pentru frumos. Nu în ultimul rând , menționez, cu regret, absența regizorului chilian Rodrigo Fernandez Carbo din juriul care a văzut filmele, dânsul jurizând pe internet, dar prezenți au fost distinsele doamne Marina Roman și Luminița Boerescu din juriul care a propus principalele premii alături de subsemnatul

Călin Stănculescu