Dimineața care nu se va sfârși, un film tulburător, semnat de un cineast preot

Odată cu premiera filmului regizat de Radu Potcoavă Vara s-a sfârșit, una dintre cele mai inspirate, dar și dăruite cu harul modestiei, colege din critica de film, și anume, Elena Dulgheru, care a scris atât de perfect la obiect despre opera unui  Andrei Tarkovski sau Serghei Paradjanov, a apelat pentru a ajunge acasă la același troleibus cu subsemnatul . Prilej cu care a menționat filmul Dimineața care nu se va sfârși, film semnat de preotul Ciprian Mega din Cipru. Normal, nu doar curiozitatea m-a îndemnat să văd filmul (care mi-a fost oferit imediat de către autor), ci și faptul că nu era pe lista de premiere românești a anului trecut.

Or, acest film a participat la un important festival de gen din Italia, Popoare și religii, unde la recomandarea unui vestit  regizor european, polonezul  Krzystof Zanussi a luat marele premiu Istess per il Giubileo della Misericordia,  la Terni.

Distincția acordată la sfârșitul anului trecut, n-a avut nicio relevanță în țară, niciun ecou mediatic important, menit să  semnaleze, nu doar un succes românesc în Europa, ci și impunerea unui autor în concertul atât de puțin zgomotos al cinematografiilor care se mai opun ( pe bună dreptate)  supremației Hollywoodului.

Dincolo de onoranta susținere a marelui cineast polonez, filmul părintelui Mega m-a impresionat prin acuratețea epică a scenariului, deloc tezist, dar complex, deloc simplist, dar atent cu autenticitatea relațiilor dintre personaje, nu puține. Eva, nume predestinat  pentru păcatul primordial (superb jucată de actrița Ela Ionescu) a avut o copilărie și o tinerețe plină de catastrofe. Violată de tatăl vitreg, încercând  să se salveze este victima minciunilor care o împing în traficul de carne vie, expatriată, după o nouă tentativă de evadare este predată criminalilor de diplomatul român ce era complice cu mafioții locali. Evoluând de la prostituată la damă de companie Eva, cu un copil și o mamă în țară depinzând de veniturile ei, începe să conștientizeze dimensiunile prăpastiei cu care conviețuiește.

Părintele confesor al grupului de creștini ortodocși, jucat cu simț al echilibrului și al adevărului psihologic de Valeriu Andriuță, opozant al tentativelor de a folosi biserica în scopuri electorale de către un ambasador (Ovidiu Crișan) versatil, lipsit de scrupule, dar cu multe relații la activ,va reuși în cele din urmă să salveze un suflet pierdut, chiar dacă  lumea mundană este responsabilă  în fața destinului nefericit al unei moderne Dame cu camelii.

Realizat în condiții marcate de un entuziasm amatoristic, transformat ulterior într-o marcă de profesionalism elocvent, filmul părintelui Ciprian Mega impune printr-un mesaj simplu, care subînțelege credința fără reticențe, credința fără întrebări, credința construită de suflet și nu de rațiune. Dar asta nu presupune ralicalism, nu subînțelege fanatism, ci doar  apropiere și înțelegere, chiar și pentru părintele Mitropolit, conjugat cu presiuni politice, din afara sferei Bisericii.

Părintele Ciprian Mega a filmat  Dimineața care nu se va sfârși în doar 13 zile având sprijinul excelentului operator Liviu Marghidan, al designerului de sunet Mihai Orășanu, al monteuzei Nita Chivulescu dar și al al unei bune echipe de interpreți din care aș mai cita pe Ovidiu Crișan (ambasadorul), Valer Delakeza (mitropolitul), Valeriu Andriuță (preotul), Florentina Țilea (prietena Evei).

Chiar dacă evenimentele evocate în filmul părintelui Ciprian Mega se petrec în afara țării, în Cipru, acestea impun dureroase paralelisme cu țara noastră de astăzi, cu locuitorii ei mințiți cam de toate canalele de televiziune și de presa dirijată de politician fără conștiință, precum parlamentarul Richard Brânză, personajul doar evocat de regizor. Mai mult, Dimineața  părintelui Mega vorbește despre indiferență și neînțelegere, despre rea-voință și vulgaritate, despre suferință și îndreptare, despre calea, deloc ușoară, a accederii la credință. Construcția epică este edificată pe o profundă cunoaștere a psihologiei personajelor, scenaristul și regizorul Mega exploatând inspirat observația concentrată pe relațiile umane, experiența de duhovnic fiind decisivă în desenul  propriilor eroi. Mai semnalez doar faptul că în 2015 scurtmetrajul Nunta lui Iov, semnat de părintele Mega a fost selectat la Cannes și că regizorul nostru mai este și autorul romanuli Pântecul desfrânatei, apărut la editura Aldine în 2006.

Ne reîntoarcem la Vara s-a sfârșit, semnat de Radu Potcoavă, un film atașant despre prietenia a doi adolescenț . În timpul vacanței de vară, Mircea, localnic într-un orășel de malul Dunării, nu departe de Cernavoda, accept să-l ajute pe bucureșteanul Alex să-și însceneze răpirea (urmată, bineînțeles, de o cerere de răscumpărare).

Motivul – tatăl lui Alex, la muncă în Italia își amână mereu sosirea, absența sa  presând dramatic existența fiului rămas în grija unei bunici, ușor manipulabile. Dincolo de jocul dezinvolt, credibil și inspirat al interpreților copii – Nicholas Bohor și Dan Hurduc am mai remarcat  pe un veteran al rolurilor secundare, original și cu simțul umorului nea Ilie, adică  Valentin Popescu, dar și Ofelia Popii și Șerban Pavlu, în rolurile părinților lui Mircea. Scenariul propune o întâmplare de factură Durenmatt, victima răpirii înscenate devenind, sau nu, o veritabilă victimă, iar complicele inocent suferind o autentică dramă a vinovatului fără vină.

Radu Potcoavă semnează un convingător film cu și despre copii, cu dramele lor, cu frustrările și bucuriile vârstei din universul căreia cineaștii s-au inspirat copios, dar în ultimele trei decenii mai deloc.

Filmul Vara s-a sfârșit a avut premiera mondială în cadrul competiției Montreal World Festival  2016. Sper ca acest film să fie remarcat și cu ocazia premiilor Gopo sau UCIN de anul

lviitor.

Anunțuri

Animație, premii și alte evenimente

Filmul Obeliscul semnat de marele maestru al animației românești, regizorul, profesorul, scriitorul și artistul plastic Ion Truică a avut recent premiera la Studio, cinematograful Uniunii Cineaștilor.
Inspirat de o proză semnată de Geo Bogza și publicată în revista Contemporanul filmul lui Ion Truică, cuprinde și laitmotive din creația anterioară, care potențează firesc superba metaforă a scriitorului despre război și pace, despre terorism și echilibru, despre credință și materialism. Cu o cruce în derivă, cu malefice zburătoare atacând peisajul cetății, cu permanența civilizației, culturii și umanității înscrise pe Obelisc, poetul Ion Truică atinge universalele figuri de stil ale începutului și sfârșitului, ale evoluției și ale decadenței, ale bucuriei de a fi și ale tristeții nefirescului haos instaurat de teroare.
Modestia cineastului, care rareori și-a asumat o poveste originală, inspirat fiind, în bogata sa filmografie, de Cervantes și Andersen, de Jebeleanu și Oscar Wilde, de Nichita Stănescu și Luceafărul poeziei românești este evidentă și în Obeliscul, marcă a amprentei stilistice a autorului.
Tot recent s-a lansat la Uniunea Cineaștilor, un cuprinzător Dicționar al autorilor filmului de animație românesc, semnat de regizorul Mihai Șurubaru, care a trudit ani de zile la conceperea lui, dar mai ales la găsirea sponsorilor pentru editare. Însoțit de o bogată iconografie, poertrete de realizatori, dar și imagini din filmele reper ale istoriei animației de pe meleagurile noastre, tipărit în excelente condiții grafice, Dicționarul lui Mihai Șurubaru rămâne, cu toate erorile de datare, de înregistrare a titlurilor, de absență a datelor biografice complete, un bun instrument de lucru pentru cercetătorii genului.
Primul important premiu al anului a fost Ursul de argint de la Berlin acordat filmului Aferim de Radu Jude, un road movie ce evocă aventura zapciului Constandin (Teodor Corban), care însoțit de fiul său, Ioniță, dorobanț (Mihai Comănoiu) are drept misiune capturarea robului fugit Carfin (Toma Cuzin) de pe moșia boierului Iordache (Alexandru Dabija), căruia țiganul îi pusese coarne ademenindu-i nevasta (Mihaela Sârbu).
Multe citate din literatura vremii și nu numai, multe trimiteri la filme clasice, americane sau neaoșe, și nu doar atât, fac din filmul lui Jude vedeta cel puțin a primei jumătăți de an cinematografic. Polemic cu un anume tip de film istoric, mult prizat de specatorii români, îndrăgostiți de falsurile impuse Istoriei, puse pe ecran de regizori ca Vitanidis, Drăgan sau Nicolaescu, filmul lui Radu Jude este popular în contra curentului unui minimalism simbolic practicat de unii cineaști care au trecut de tinerețea valurilor revoluționare.
Tot cu puțin timp în urmă o nouă editură și-a serbat un an de activitate. Este vorba de editura Uniunii Cineaștilor, creată la ideea regizorului Laurențiu Damian, președintele UCIN, și care a lansat două volume menite să satisfacă gusturile oricărui cinefil. Primul este o carte-album, bazată pe un interviu realizat de Claudiu Târziu cu actrița Maria Polae, cu mărturisiri calde și aprecieri fascinante despre colegi de generație, despre parteneri de platou și scenă, nu în ultimul rând despre familia întemeiată alături de marele cineast Nicolae Mărgineanu. Poetă și pictoriță, dincolo de marele har al jocului dramatic, Maria Ploae se relevă și aici drept o mare Doamnă a scenei și ecranului din România.
Tot un omagiu este și titlul Generației sentimentale a sunetului filmului românesc…o reverență, semnat de Horea Murgu, el însuși un maestru al prizei directe, ce amintește opera a trei mari ingineri ai filmului românesc Andrei Pap, Anușavan Salamanian și Silviu Camil.
Alte două incitante titluri ne sunt promise de editura UCIN, Alexandru Tatos, Filme nefilmate și Școala de montaj a filmului românesc de Cristina Ionescu și Silvia Cusursuz.

Armenia și America într-un film și o carte

Armenopolis este un film dedicate comunității armenilor din România, cu o focalizare asumată pe biografia orașului Gherla, urbe ridicată pe teritoriul Transilvaniei, la începutul secolului al XIV-lea.
Documentar de suflet dedicat unei etnii întemeietoare de civilizație filmul semnat de Izabela Bostan Kevorkian și Florin Kevorkian desenează cu profund sentiment de recunoștință și respect istoria edificării orașului Gherla, pe teritoriul Imperiululi Habsburgic, înălțat pentru supraviețuirea unui popor supus vicisitudinilor istoriei până la cotele tragice ale unui Holocaust nerecunoscut nici în prezent.
Autorii filmului redesenează istoria întemeietorilor orașului într-un montaj inspirat de documente, fotografii, facsimile, incunabule, portrete, dar și cu momente semnificative ale prezentului, care demonstrează perenitatea civilizației armene, adânca ei ancorare în prezent, fenomen imposibil de surprins, fără o temeinică documentare a unui trecut plin de culoare și simțire.
De la planurile proiectului de oraș născut din neant până la secvența plină de sens a nunții armenești din zilele noastre au trecut șase secole ce demonstrează integrarea etniei armene în mijlocul românilor, chiar dacă sub alte auspicii politice, economice , comerciale și culturale decât în prezent.
Prezența , cu rang de laitmotiv, a așezărilor urbane din Gherla, ridicarea acestora la rang de personaj, mut dar viu al prezenței armenești în viața unui oraș, conferă filmului dincolo de valoarea documentară, subtilitățile de simbol al permanenței, al perenității, al tradițiilor nicicând părăsite de locuitori. Evitând deliberat arhitectonica socialistă a orașului, vizibilă doar în câteva planuri de ansamblu, autorii filmului au eludat și trecerile istoriei tragice dintre (și inclusiv) războaiele mondiale.
Sunt convins că Izabela Bostan și Florin Kevorkian își vor urmări generosul gând dedicat armenilor din România abordând cu inspirație, har și suflet și alte momente definitorii ale prezenței acestei nații în coagularea neamului românesc. Și un Antim Ivireanu este un nume suficient pentru viitoare surse de inspirație pentru cei doi talentați cineaști.
Izabela Bostan și-a lansat, nu cu mult timp în urmă, o importantă carte dedicată filmului muzical american. Subintitulat între profunzime și strălucire, volumul apărut la UNATC PRESS, cercetarea academic a autoarei se focusează pe un autentic fenomen filmic, apărut odată cu apariția sonorului, sau odată cu decesul Marelui Mut, divertismentul muzical-coregrafic, ce avea să-i scoată pe americani din mare depresie a Crizei, pentru a-i plonja în mijlocul marilor desfășurări hollywoodiene ale lui Busby Berkeleyș în subtilitățile lui Stanley Donen, Vincente Minnelli sau Bob Fosse.
Gen cinematografic aflat în grațiile publicului încă de începuturile deceniului patru al secolului XX, filmul muzical nu s-a despărțit decât rareori de componenta sa coregrafică, ilustrată cu strălucire de interpreți ca Fred Astaire, Judy Garland, Gene Kelly, Rita Hayworth, Nathalie Wood, Liza Minnelli, Ginger Rogers, Eleanor Powell etc. etc.
Izabela Bostan are meritul de a consacra dincolo de istoria genului, substanțiale capitole dedicate tipurilor coregrafice, evocărilor unor secvențe reprezentative din filme de referință, neuitând a surprinde analitic valențele sociale, a analiza gama reacțiilor publicului, precum și evoluția coregrafiei în spațiul virtual.
Cartea Izabelei Bostan consacră o autoare cu mare acuitate critică, binevenită în spațiul istoriografiei de film, domeniu mai puțin prizat de autorii de astăzi, dedați mai degrabă analizelor greu de tradus în limba română.

De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Toamna se numără …premierele (românești)

Cel puțin cinci filme românești s-au întâlnit cu publicul în acest început de toamnă. Voi începe cu cel mai recent film inspirat de dramaturgia lui Ion Băieșu, dar și de o primă ecranizare, semnată în 1991 de Alexa Visarion, Vinovatul. Regizorul Jon Gostin a atacat piesele Vinovatul și Iertarea, având și sugestii din textul Acceleratorul în teleplay-ul său, ce a reluat același titlu al filmului semnat de Alexa Visarion.

Povestea interpretată de Jon Gostin (autor și al scenariului) aduce narațiunea scriitorului în legătură directă cu evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, vinovatul fiind un medic securist, complice la expedierea cadavrelor de revoluționari la București, unde incinerate au luat gura canalului, pentru ștergerea definitivă a urmelor asasinatelor. Îngerul răzbunător este Ea (într-un excelent rol interpretat departe de melodramă și sentimentalism- Ozana Oancea), El, Vinovatul fiind jucat, cu nu mai puțin firesc aplomb și credibilă exprimare a suferințelor anonimatului, de Ionel Mihăilescu.

Schimbarea paradigmei dramatice, jocul călăului cu victima aprofundează tensiunea existențială a partiturilor protagoniștilor, obligați prin forța lucrurilor să se exprime într-n spațiu închis, monocord, greu de făcut să rimeze cu posibilitatea deznodământului normal, deloc forțat de circumstanțele conflictului. Orice crimă poate și trebuie a fi pedepsită, indiferent de posibilitatea prescrierii, cam acesta este mesajul lui Jon Gostin, regizor de mare talent, care ar trebui lăsat să se exprime și pe marile ecrane.

Din aceiași familie cu Vinovatul face parte și filmul regizorului Cornel Mihalache Canalul, inspirat de o piesă semnată de Kincses Elemer, laureată cu peste un deceniu în urmă cu titlul de cea mai bună piesă românească de teatru la concursul UNITER. O distribuție restrânsă, în care se detașează Claudiu Bleonț și Marian Râlea, o poveste propusă de regimul concentraționar, reacții determinate de torționari, dintre care unii își primesc și azi pensia, sunt doar câteva dintre atuurile filmului lui Cornel Mihalache. Opera sa dezvoltă metamorfozele tragice ale regimului comunist, care au forțat rocadele credinței cu ateismul, ale prieteniei cu suspiciunea, ale urii cu demnitatea și ale dragostei cu absența încrederii. Textul nu prea motive de optimism, sacrificiul soției, inspirat parcă de Meșterul Manole,fiind inutil și absurd. De urmărit în luna noiembrie în programele TVR.

Planșa, filmul regizorului debutant Andrei Gheorghe, este un debut promițător în lungmetrajul de ficțiune, debusolarea în sentimentele unei tinere sportive dedicate scrimei, fiind cu acuratețe desenată. Anda (Olimpia Melinte) este studentă la Constanța și se pregătește pentru campionat alături de un antrenor debutant, Alex (Silvian Vâlcu). Prietenul ei, Mircea (Marian Adochiței), coleg de sală la scrimă,observă cu incipientă gelozie relația Andei cu tânărul antrenor, care și-a ratat cariera din cauza unui accident. Filmul nu excelează în ritmuri trepidante, andantele părând a fi cadența preferată de cineast. Figurația redusă la minim, lasă mai degrabă spațiu pentru evocarea mării și a cerului, naturii care asistă nepăsătoare la frământările sentimentale ale eroinei. O muzică inspirată, semnată de Paul Ilea însoțește avatarurile Andei în oscilațiile sale amoroase. Filmul făcut fără fonduri de la CNC rămâne deosebit prin acuratețea sa stilistică, prin eleganța demersului artistic ce ne propune, fără locuri comune, o originală anatomie a dragostei.

Cripta este realizat de regizorul francez de origine română Corneliu Gheorghiță, fost inginer de sunet la Buftea,în prezent profesor la Școala Superioară de Arte Vizuale de la Universitatea din Toulouse. Și aici minimalismul distribuției oferă cheia stilistică a filmului. Dar iată propunerea epică a cineastului. Un om de afaceri francez, Leduc, descoperă în subsolul unei vechi clădiri renovate o veche frescă, posibil antică, care poate însă întârzia lucrările următoare de renovare a cartierului. Leduc (Serge Riaboukine) dă foc frescei, dar rămâne blocat în incinta imobilului din cartierul părăsit, unde mai trăiesc doar câțiva amărâți. Cineastul ne propune un fel de insulă a lui Robinson, în care eroul se descoperă, se umilește, luptă pentru supraviețuire, dar mereu învață ceva nou, nu neapărat despre alții, ci despre sine. Actorul francez Serge Riaboukine se descurcă de minune în rolul său, mai ales , datorită faptului că structura de eseu a filmului, în care mai joacă Sanda Toma și nelipsitul Gabriel Spahiu, îi vine ca o mănușă.

A cincea premieră se numește Terapie pentru crimă, regia Kiki Vasilescu, tot un film fără fonduri de la CNC, iar primul spectacol de la Studio a fost însoțită și de lansarea de carte cu același titlu, la numele regizorului adăugându-se cel al lui Bogdan Hrib, care a așternut pe hârtie povestea.

Subiectul, care militează deschis pentru egalitatea femeilor, lucru deloc adevărat, propune o eroină care dorește să devină killer profesionist. Matilde (Claudia Pavel), aflată sub observație psihiatrică, își mărturisește vocația, destul de superficial construită pe niște ședințe de jogging sau karate. Cum pr4ima misiune eșuează penibil, Matilde devine din vânător vânat și sugestia autorilor este clară pentru mai marii de la CNC, dacă va găsi o finanțare suficientă poate va fi o adevărată profesionistă.

Genul polițist puțin frecventat de cineaștii români, în ciuda posibilului succes, construit pe o lipsă totală de concurență, poate fi și în viitor exploatat, poate cu o distribuție mai inspirată, poate, cu o poveste mai credibilă, deci mai inteligent ridicată la rangul de film.

Călin Stănculescu

2013 la final bogat de filme

Sfârșitul de an cinematografic ne aduce nu doar multe premiere românești, dar și festivaluri și premiere editoriale dedicate cineaștilor români. Și ca filolog, încep cu cărțile. Întâlnire cu un altfel de cineast este o densă monografie semnată Annie Muscă și dedicată operatorului și realizatorului Pantelie Tuțuleasa, (imagine la filme semnate de Săucan, Ilieșu, Bostan,  consacrat drept repăorter de protocol al tuturor vizitelor de partid și de stat în țară și peste hotare). Viața autorului de documentar politic este detaliată, alături de îndelungata perioadă de activitate filmică într-un limbaj accesibil, într-o construcție narativă spectaculoasă. Autoarea a mai realizat valoroase monografii despre Ion Miclea, Tudor Vornicu, Dan Mihăescu și Dumitru Prunariu.

O altă interesantă apariție este volumul Filmar de C.T.Popescu, care adună texte despre filme, regizori, evenimente, dar și oameni ce îmbogățesc fauna politică națională. De citit.  Mult mai dens în substanță, mult mai ambițios în proiect mi s-a părut volumul Imaginea-o incursiune estetică, semnat de Mircea Bunescu,apărut la editura Electra, o fascinantă odisee a căutărilor semnificațiilor imaginii, din cele mai vechi timpuri până azi, dar și o substanțială analiză a semnificațiilor imaginii în cinema, televiziune și media, cu proiecții fascinante spre viitorul apropiat.

Dintre cele mai recente premiere atrage atenția debutul regizorului Deian Cărmăzan, cu filmul Pasărea neagră care râde, un policier surprinzător în rezolvare, cu scenariul și asistența regizorală a  marelui producător Titi Popescu, directorul Casei Filmex, colaborator apropiat al regizorului Lucian Pintilie. Debutul tânărului regizor, fiul lui Ioan Cărmăzan, este marcat de știința îndrumării actorilor, de siguranța opțiunilor stilistice, de alegerea inspirată a interpreților.  Un film care ar fi putut inspira mai multe aplauze este și Roxanne,  autor tot un debutant, Vali Hotea, care evocă o poveste legată de descoperirea unui turnător, în anii postdecembriști. Dincolo de o distribuție excelentă, printre care Șerban Pavlu, Mihai Călin, Diana Dumbravă și  Anghel Damian, ritmul și limbajul utilizat dezamăgesc.  O vară foarte instabilă este al treilea film de ficțiune semnat de Anca Damian. Un adevărat experiment  postmodern, bazat pe amalgamarea de genuri, perspective, tehnici și rezolvări originale, care evocă o poveste  de dragoste trăită de un jurnalist străin, care activează în România, și două frumoase iubite, actuala și fosta, jucate de Diana Cavaliotti și Ana Ularu. Text literar ce intră în viața protagonistului, confesor-manipulator ce dirijează destine, melanj savant de ficțiune ficționalizată și realitate ficțională sunt câteva dintre elementele ce configurează atuurile unui film care dincolo de insolit, se impune prin originalitate stilistică.

Alt lungmetraj de debut este Lupu, o poveste dedicată maturizării unui adolescent debusolat de moartea tatălui, cu o mamă care-și drege singurătatea cu un amant, cu un vecin pradă Alzheimerului, jucat destul de bine de răposatul regizor Sergiu Nicolaescu. Debutul lui Bogdan Mustață nu prea convinge, de unde și absența spectatorilor.

Dintre evenimentele sfârșitului de an am înregistrat, dincolo de aniversarea Uniunii Cineaștilor la 5o de ani de existență, de apariția Dicționarului de cinematografiști 2345, semnat de B.T.Rîpeanu, cu o mulțime de erori și eludări, dar corectabile la o viitoare ediție, cea de a 20a ediție a Festivalului  Document Art, festival inițiat și organizat de profesorul Nicolae Luca, găzduit de Muzeul Național grigore Antipa, cu un program de peste 80 de filme valoroase de pe toate continentele. Marele premiu a fost cucerit de Juan Beiro Martinez, cu filmul Dinozauri pe 3D, film excepțional dedicat sălilor de cinema madrilene, aflate într-un proces agresiv de deteriorare și dispariție. Dincolo de pasiunea profesorului pentru filmul documentar de artă și turistic se cuvine a sublinia că evenimentul nu s-a bucurat de niciun sprijin din partea Centrului național al Cinematografiei, dirijat de un nume ilustru, Mihail Kogălniceanu, dar total absent pe problemele filmului românesc. Chiar dacă absent din Dicționarul de cinemtografiști al lui B.T.Rîpeanu, profesorul Luca rămâne un mare animator și păstor de evenimente majore cinematografice.

Călin Stănculescu

Reconstituirea de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie

Lucian Pintilie împlinește în această lună opt decenii de viață. Filmul său Reconstituirea, nu a primit niciun premiu, dar a fost achiziționat de Muzeul de Artă din New York (unde mai sunt două filme românești, Năică și Nunta de piatră). Cu 5 ani în urmă 40 de critici de film votau Reconstituirea, drept cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor.
Revanșa istoriei pentru o operă far a cinematografului românesc.
La mulți ani, Lucian Pintilie!, te așteptâm cu volumul doi din bricabrac, dar și cu filme. Nu uita, Oliveira face la peste o sută de ani filme. Ținem pumnii…
Textul despre film este un capitol din volumul doi (în pregătire) al cărții despre ecranizări semnate de Călin Stănculescu.
O felie de viață din România anilor *60, mai precis *62, este surprinsă de Horia Pătrașcu, cu cenzurările de rigoare, cu detaliile prețioase pentru psihologia personajelor, cu decorul realist transpus în cuvinte ce aveau să-l cucerească pe tânărul cineast Lucian Pintilie, aflat în căutarea unui subiect demn de al doilea film al său.
Debutant cu un film despre tinerii ilegaliști, interpreți- Dan Nuțu și Irina Petrescu, (scenariul era semnat de Ion Mihăileanu, tatăl regizorului Radu Mihăileanu, refugiat la Paris, încă de la sfârșitul deceniului șapte), erau protagoniștii ai acelui film, Duminică la ora șase, în care reproșurilor cerberilor ideologici (de fapt colegi ai regizorului debutant, Mihai Iacob, Geo Saizescu sau Mircea Drăgan) sunau cam așa- #în film nu se vede precis cine pentru ce și de ce luptă#,# filmul nu ne aparține deloc nouă, nici din punct de vedere al ideii, nici din cel al culorii locale#,# figurile nu sunt reprezentative#. (Apud, B. T. Rîpeanu, Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune – vol 1, 1911-1969.)
Liviu Ciulei renunță la în aprilie 1968 la acest film, iar în aceiași lună Pintilie propune prima versiune de scenariu a microromanului apărut în 1966. Mai dorea să-l realizeze și regizorul Radu Gabrea, coleg de promoție cu Horia Pătrașcu, dar opțiunea lui Pintilie i-a barat drumul.
Operator improvizat al unui film de educație a tinerei generații, subiectul fiind isprăvile post- bahice semnate de absolvenții muncitori de la un liceu seral, pe o terasă anonimă din Caransebeș, Horia Pătrașcu mărturisea într-un text apărut în Almanahul literar 1985, nu voi uita toată viața chipurile răvășite de oboseală, teamă, rușine- mai ales, rușine, grea, cumplită- a tinerilor aceia puși să repete, în fața unui noian de fete frumoase în costume de baie și care făcuseră cerc în jurul platoului de filmare, toate isprăvile din ajun…! A fost ceva cumplit, aveam senzația că băieții au fost obligați să iasă în public în pielea goală , câțiva plângeau, în sfârșit… la un moment dat, nu am mai putut mânui aparatul de filmat și am plecat. Cred că ideea nuvelei s-a născut acea clipă…!
Mărturie prețioasă pentru geneza unei capodopere, semnate de un tânăr scriitor, care avea să mai ofere artei a șaptea câteva subiecte majore, dar niciunul servit purtând marca Lucian Pintilie. Poate și Ciulei ar fi dat o operă remarcabilă, cu accente existențiale și morale diferite față de cele puse de Pintilie, poate și Gabrea ar fi construit mai baroc eșafodajul realist propus de scriitor…
În orice caz, sugestiile cuvântului au fost decisive pentru alegerea personajelor, pentru selecția replicilor, pentru simbolismul relațiilor, pentru metaforele vânate de cenzori, pentru construcția finală a operei.
Dar iată subiectul acestui film- în urma unei petreceri a liceului seral dintr-o localitate anonimă, doi tineri ajung la un conflict, cu barmanul, îl altoiesc, dar mai sparg ceva din recuzita localului unde se desfășurase sărbătoarea cu concluzii bahice. Realizarea unui film educativ , cu întâmplările amintite, este pus la cale de Partid, Procuratură, Miliție, Școală, iar reconstituirea acestora filmată de un cineast amator, devin spectacolul cu multiple conotații, semnat de Lucian Pintilie.
Conform datelor sintetizate de B.T.Rîpeanu în volumul 1 Filmat în România, Repertoriul filmelor de ficțiune 1911-1969, la 29 aprilie 1968, L. Pintilie prezintă prima versiune a decupajului, susținută de referatele favorabile semnate de Ecaterina Oproiu și Ioan Grigorescu. La 10 iunie 1968, Consiliul artistic aprobă în unanimitate intrarea în producție a filmului. Au fost prezenți la acea ședință Ion Brad, Mircea Drăgan, Petre Sălcudeanu, Victor Iliu, Lucia Olteanu, Vasile Tomescu, Nicolae Dragoș, Titus Popovici, Mihai Iacob, Aurel Baranga, Ioan Grigorescu, Marius Teodorescu, Florian Potra, Dumitru Fernoagă și Constantin Pivniceru. Intrarea în producție are loc la 1 iulie 1968. Filmările desfășurate între 23 august și 23 octombrie 1968, doar exterioare la Sinaia, au fost precedate de refacerea scenariului și introducerea unor îmbunătățiri cerute de conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. Ultimele modificări ale replicilor din film au fost urmarea unei ședințe la care au participat Ion Brad, Petre Sălcudeanu și Mircea Drăgan. Consumul de peliculă negativă a fost de 22.933 m. Montajul a avut loc în perioada 24. octombrie 1968 și 15 septembrie 1969. (Filmul trebuia terminat la sfârșitul lunii aprilie 1969.)
Din odiseea absurdă care a marcat lansarea filmului, B.T. Rîpeanu citează vizionări cu vicepreședintele CSCA, Ion Brad, care cere scurtări ale scenelor prea violente, indicațiile din partea CC al PCR de ,, a se opri lucrul la film și a se vedea cine este răspunzător de faptul că se deformează atât de grosolan realitatea,,, noi vizionări și pertractări cu regizorul, care refuză modificările propuse, vizionări organizate de regizor (se pare cu aprobarea tacită a conducerii studioului București), urmate de luări de poziție în România Literară a unor prestigioși oamni de cultură în favoarea filmului, considerat o operă de o deosebită valoare, o vizionare la Neptun de către Nicolae Ceaușescu și oprirea categorică de la difuzare a filmului, urmând ca acesta să fie văzut și judecat de către Comisia de Artă și Cultură a Marii Adunări Naționale.
Interviul regizorului difuzat de postul de radio Europa Liberă, în care acuză structurile birocratice ale administrației culturale de blocajul filmului, inocentizîndu-l astfel perfid pe șeful statului, presiunile interne și internaționale în favoarea filmului au ca efect în toamna lui 1969 formularea de noi indicații superioare – terminarea filmului și difuzarea sa limitată (apud Ion Brad). Copia standard este predată la 29 decembrie 1969, după care, în ianuarie 1970, filmul este lansat în difuzare, fără premieră de gală și fără publicitate. După patru săptămâni de proiecție (eu îmi amintesc doar de trei, alți comentatori afirmă doar trei zile) la cinematograful Luceafărul, filmul este exilat în țară, unde, în ziarele regionale, continuă să apară cronici până în august 1970.
***
În februarie 1991, Reconstituirea este relansată și Lucian Pintilie îi explică lui Ioan Groșan, fidelul său companion, care îi ia un interviu pentru revista Cațavencu.
,,Reconstituirea nu a avut niciodată o premieră oficială, iar sabotarea difuzării filmului a fost un act deschis, o ticăloșie nedisimulată, loială aproape. (Tu ai vorbit la Europa Liberă ca să-ți scoți filmul înmormântat la Jilava- noi o să te radem cât putem la difuzarea lui. E O.K., nu?) Pe scurt, un act jalnic, dar foarte firesc de fidelitate funcționărească față de putere.
Reînscrierea lui în circuit înseamnă deci, o oarecare reparație morală, o ambiție de justiție cârpită și tardivă. Ce vreți, o mică utopia suplimentară de-a mea.
Dacă ar fi fost numai această utopie la mijloc n-aș fi ținut să se reia Reconstituirea. Care a fost însă motivul real? Am sondat și eu prin lumea tinerilor de azi- cea a golanilor, a celor care în inocența lor sublimă au crezut că tancurile se opresc cu flori (așa cum am văzut și eu prin filme) și care mai apoi (cei rămași în viață) au trăit, noapte de noapte, înduioșătoarea himeră a Pieței Universității.
Aproape niciunul dintre ei nu văzuse filmul.
Asta mi s-a părut cumplit pentru că filmul încearcă să descriie exact răul fundamental de care suferim, un rău pe care 21 de ani l-am adâncit și nuanțat și pe care numai o sinistră cacealma poate să-l identifice cu o singură persoană sau cu un cuplu, oricât de odios ar fi fost el. Răul din Reconstituirea e un rău instalat cu complicitatea noastră, un rău care ne-a invadat pe nesimțite celulele, un rău consimțit ca o realitate naturală cu care nu ne rămâne decât să ne identificăm până la ultima celulă rebelă – altă soluție nu e!
Aceasta este singura moștenire pe care am lăsat-o tinerilor.
Ei bine, eu cred că tinerii de azi care au trăit dubla experiență a Revoluției și Pieței Universității- cei care vor mai rămâne aici, bineînțeles, rezistând tentației exilului – și scuipă pe această moștenire macabră, căci ei nu mai pot, nu mai vor, pur și simplu nu-i mai interesează acest tip de supraviețuire. Ei nu mai vor să reproducă destinul tembel al lui Vuică și Ripu.

Mărturia cineastului la reluarea Reconstituirii este cu atât mai prețioasă, fiind unul dintre rarele momente de aplecare analitică asupra celui de-al doilea film, puțin amintit și în volumul de memorii bricabrac, editura Humanitas, 2003, dar și în alte interviuri, mai aproape de inima regizorului fiind experimentele teatrale.

Ieri, Astăzi, poate Mâine…

Dacă în 1970 revista Contemporanul declara filmul lui Pintilie cea mai bună operă cinematografică a anului, cu patru decenii mai târziu, 40 de critici stabilesc o ierarhie a celor mai bune filme românești din toate timpurile, Reconstituirea apărând, din nou, pe primul loc. Faptul este remarcabil, ținând cont de vârsta majorității celor chestionați, care n-au văzut filmul la premiera sa ocultată de regim.
Un dens articol analitic, semnat de Magda Mihăilescu, prefațează dosarul filmului în volumul 10 filme românești ale tuturor timpurilor, editura Polirom, 2010.
Iată un citat din acest admirabil studiu- Dacă în Duminică… stilul absoarbe, în bună măsură conținutul, peste cinci ani în Reconstituirea, autorul sfidează reperele metaforice. Realitatea, despuiată de orice înveliș protector, este etalată cu cruzime în întreaga nuditate a celor mai banale detalii, obligate să semnifice. Stilul și conținutul sunt, aici, cu o formulă împrumutată din vocabularul lui Starobinski, precum cele două fețe ale unei coli de hârtie, respiră prin aceiași pori.
În volumul amintit sunt reluate două opinii de la premiera din 1970 din care cităm
Petre Rado – Nefirescul înscenării la care asistăm, falsitatea actului ce se vrea autentic și artistic, prin asta de două ori vinovat, se traduce cinematografic printr-o construție temporală specială a filmului. Timpul se dilată și se strânge nu într-o ordine reală, ci strict dramatică, una construită de regizor cu minuție și armonie contrapunctivă. Reconstituirea deține atributele formale ale unei opere clasice, aristotelice, în rigoarea sa dramatică- expoziție, conflict, punct culminant, deznodământ, unitate de timp, spațiu și acțiune. Pe această schemă dramatică, Pintilie construiește un film modern nu numai ca problematică, ci mai ales ca limbaj.
(România literară, 8 ianuarie 1970). Ana Maria Narti scria în Contemporanul în ziua următoare – Reconstituirea este un film despre cinematograf și existență și despre acea particulă mereu uimitoare din existența omului care este întâmplarea. O întâmplare ( o prostie, o tâmpenie- spune procurorul) este așezată în punctual de plecare al conflictului- bătaia băieților. Și tot din întâmplări mărunte alunecoase, mereu mișcătoare, mereu negându-se între ele, se încheagă tragedia. Cei care greșesc – autorii și spectatorii reconstituirii –m sunt cei care își închipuie că pot reconstitui întâmpălarea ca o demonstrație, că îi pot da alt sens decât acela pe care l- a avut, firesc- explozie neprevăzută a energiilor care zac dincolo de aparențe.
Din nou în prezent cu Dana Duma (Cinema, aprilie 1990)
Reconstituirea este un mânios pamflet împotriva manipulării imaginii cinematografice. Dacă ar fi numai secvențaîn care procurorul se joacă într-o doară cu aparatul de filmat și-I potrivește obiectivul rânjind și tot te trec fiorii simțind că este vorva despre relația dintre putere și cinematograf. (…) Reconstituirea este o patetică profesiune de credință avertizând asupra vinovăției cineaștilor care se lasă manipulați de putere. Verdictul său este necruțător-complicitate la crimă.
Și acum Romulus Rusan în România liberă, 20 februarie, 1991.
Dejucând mecanismele tragediei antice, voioșia Reconstituirii insistă în schimb asupra consecințelor extreme pe care le poate avea antanta amabilă a vinovaților și nevinovaților. Complicitatea care se naște din ea este numai aparent inofensivă și sfârșește prin a-i culpabiliza în egală măsură pe interpreții și spectatorii jocului. (…) Pintilie vede magistral acest confuz amestec de ticăloșie și toleranță din care se pritocește, atât la victim, cât și la călău, sentimental totalitar.
Roxana Pană, tot în România liberă, 21 februarie 1991.

Reconstituirea este, fără îndoială, filmul nostru reprezentativ. Filmul cel mai cunoscut în Europa, analizat în cele mai prestigioase reviste de cinema din lume, una dintre acele opere ce pot da seamă oricând de lumea în care au fost zămislite, de starea ei de spirit, de specificul și interogațiile ei.

Eugenia Vodă în România literară, 28 februarie 1991
Viața din film- ca și arta lui- nu și-a alterat adevărul. Filmul are un sunet clasic și proaspăt în același timp. O scriitură de mare modernitate în simplitatea ei ( ,,Cinematograful trebuie să înceapă acolo unde limbajul cinematografic piere,,, spunea tot Pintilie.)
Și acum, Horia Pătrașcu, scriitorul ignorat de mulți autori de istorii literare, scenaristul Reconstituirii într-o acoladă memorialistică (un interviu cu Petre Domșa), publicată înainte de 1989, în Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului .
Reconstituirea a plecat dintr-o enormă dragoste de oameni, necăjiți într-un anumit moment al vieții lor. Iar filmul lui Pintilie a urmat aceeași idee, încercând s-o bage într-o anume conjunctură, deoarece așa se face un film! Reconstituirea este o durere afișată public cu scopul de a nu se mai repeta asemenea dureri. Cui i-e teamă de noțiunea de durere, ca și cum nu ar aparține cotidianului nostru, este un…nu știu cum să spun.
Reconstituirea este astfel caracterizată de un istoric controversat, dar cu etichete valabile, Nuvelă de factură neagră, scrisă impecabil, care arată calitățile de organizare cinematografică a materialului faptic, decupat prin rafinate simetrii și contrapuneri.
Într-un remarcabil volum ce portretizează Filmul românesc (surd) în România mută, scriitorul Cristian Tudor Popescu evoca astfel filmul lui Pintilie-Pătrașcu – Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film antisistem este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral – nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puțin filozofice, cât prin asocierea sunetelor replicilor curente și tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic și expresiv. (…)
Nu vedem activiști cinici și cruzi, securiști torționari, judecători cu sentința la plic. Ce se conturează însă sumbru în spatele personajelor grotescomic agresive rezultă din insistența cu care ele cer un singur lucru celor doi tineri..Jucați jocul! Prefăceți-vă! Intrați în realitatea asta paralelă pe care v-o aducem noi! Nu vrem să vă convingem de superioritatea orânduirii socialiste, nu ne interesează ce gândiți, nu ne interesează în general persoanele voastre, vrem doar atât.. jucați jocul!
Recent l-am vizitat pe scriitor, vechi prieten și camarad de suferințe pe coridoarele întunecate ale Casei Scânteii, pentru a-i cere, iarăși un exemplar din Reconstituirea, rătăcită de mine în timpul unei mutări de poveste. Cum nu îl avea, mi-a mărturisit motivația accidentului din proza sa devenită , clasică, brand sau referință obligatorie pentru alte zeci de generații de candidați la regie film.
Aceasta este mila, mila față de existența în contextul ororilor vieții viitoare în climatul de aparentă liberalizare, inaugurate chiar în anul începerii ecranizării. Sentimentul descris de Horia Pătrașcu, prezent în nuvela publicată înaintea acțiunii eroice a conducătorului statului, îmbracă dimensiuni dostoievskiene și aprofundează dimensiunile simbolurilor descifrate de comentatorii români sau străini.

Dincolo de acest sentiment, rămâne concentrarea epică absolută, care generează buchete de sensuri, după cum inspirația cineastului și profesionalismul actorilor și a celorlalți membri ai echipei, împlinesc o operă clasică de mare reverberație peste timpul incriminat.
Când și copacii plâng (secvența filmată de Pintilie după terminarea producției cu Botta în pădure),în fața nenorocirilor generate de oameni, în virtutea noii educații, pentru formarea omului nou etc. etc. nu mai sunt multe lucruri de spus.
Filmul Reconstituirea semnat de Horia Pătrașcu și Lucian Pintilie rămâne pe un soclu stabil în Panteonul cinematografului românesc.