Premiile Academiei Europene de Film 2017

La Berlin s-a u sărbătorit la finalul anului trecut trei decenii de la înființarea Academiei Europene de Film. Cu acest prilej au fost decernate și premiile dedicate celor mai valoroase producții de pe bătrânul continent.

Câștigătorul detașat al acestor premii a fost filmul suedezului Ruben Ostlund, Pătratul care a primit distincțiile pentru cel miai bun film european, cea mai bună comedie, cel mai bun regizor, cel mai bun actor (Claes Bang), cel mai bun scenarist (Ruben Ostlund) și cele mai bune decoruri (Josefin Asberg).

Cred că dacă nu obținea Palme d,Or la Cannes Pătratul  lui Ostlund n-ar fi obțiunut atâtea premii europene, în competiție cu alte câteva pelicule, cel puțin la fel de valoroase, dacă nu chiar mai mult, cum ar fi   Loveless de Andrei  Zviaghințev, Despre trup și suflet de Ildiko Enyedi , 120 de bătăi pe minut de Robin Campillo sau Cealaltă parte  a speranței de Aki Kaurismaki.

Premiul criticilor europeni (FIPRESCI) sau pentru Descoperirea anului  a fost acordat filmului Lady Macbeth (Marea Britanie), regia – William Oldroyd. Premiul european pentru filmul documentar a fost câștigat de poloneza Anna Zamecka,  pentru Comuniunea, un film dedicat copiilor care datorită condițiilor precare de trai, cresc prea repede pentru a se adapta corespunzător lumii adulților.

Cel mai bu film de animație a fost declarat Loving Vincent, coproducție Polonia-Marea Britanie, regia Dorota Kobiela și Hugh Welchmann, care evocă viața și controversata dispariție a genialului pictor.

Premiul pentru scurtmetraj a revenit filmului de ficțiune spaniol Timecode, regia Juanjo Gimenez, povestea a doi bodyguarzi angajați la un parking. La această categorie a concurat și filmul românesc Scris/Nescris, regia Adrian Silișteanu.

Cea mai bună actriță a fost declarată interpreta eroinei din Despre Trup și suflet, Alexandra Borbeky.

Premiul Carlo Di Palma pentru cea mai bună imagine a fost acordat lui Michael Krichmann pentru filmul lui Andrei Zviaghințev Loveless. Premiul pentru cel mai bun montaj a fost acordat lui Robin Campillo pentru filmul său 12o de bătăi pe minut.

Cele mai bune costume au fost semnate de Katarzyna Lewinska pentru filmul SPOOR. Machiajul și coafura a fost recompensate  în persoana lui Leendert van Nimwegen pentru filmul Brimstone, iar premiul pentru muzică a revenit lui Evheni și Sașa Galperin pentru Loveless. Cea mai bună coloană sonoră a fost semnată de  Oriol Tarrago pentru filmul Chemarea monștrilor.

Premiul  pentru întreaga activitate cinematografică a revenit regizorului rus Alexander Sokurov (autorul filmelor Zilele eclipsei, Mama și fiul, Moloch, Arca rusească, Francophonia  etc.).

Pentru consacrarea  în lumea filmului mondial șipentru  întreaga operă a fost premiată actrița franceză Julie Delpy  (care a debutat la 14 ani în filmul Detectivul de Jean-Luc Godard). Roluri de referință în trilogia lui Krisztof Kieslowski, unul din primii laureați ai premiilor europene de film, Julie Delpy a mai colaborat și alți celebri cineaști precum Bertrand Tavernier, Agnieszka Holland sau Carlos Saura.

Premiul acordat celor mai buni producători a revenit sârbului Cedomir Kolar, iar Premiul publicului a fost acordat filmului Stefan Zweig – Adio Europa, regia Maria Schrader. La această categorie au mai concurat și filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat sau La Pazza Gioia de Paolo Virzi  sau Comuna semnat de Thomas Vinterberg sau Cealaltă față a speranței, regia Aki Kaurismaki, filme văzute și apreciate în România.

Creată  în anul 1988 de către patruzeci de cineaști (regizori, actori sau producători) Academia Europeană a FilmuluiEuropa  șl-a avut drept prim președinte pe celebrul regizor de film și teatru  Ingmar Bergman.    Iată, de altfel, câteva nume de cineaști fondatori ai acestei prestigioase instituții europene  –    Pedro Almodovar, Lindsay Anderson,  Bernardo Bertolucci,Liliana Cavani, Claude Chabrol, Federico Fellini, Krzysztof Kieslowski, Louis Malle, Marcello Mastrianni, Giulietta Masina , Jiri Menzel, Nikita Mihalkov, Carlo di Palma, Fernando Rey ,Eric Rohmer, Fernando Rey, Jorge Semprun, Istvan Szabo, Paolo și Vittorio Taviani, Andrzej Wajda, Wim Wenders și Krzysztof Zanussi.

Conducerea actuală a Academiei este formată din Wim Wenders (președinte), Agnieszka Holland  și Marion Doring (directori executivi). În urma alegerilor din decembrie 2017, producătoarea Ada Solomon din România a fost realeasă  pentru următorii doi ani.

România  este înscrisă, de asemenea, la una dintre activitățile majore ale Academiei și anume, Premiul acordat de publicul tânăr, secțiune a premiilor anuale, care va avea o etapă la cel mai cunoscut și prizat festival i nternațional  găzduit la Cluj, TIFF.

Din păcate, România nu este înscrisă la una dintre cele mai importante activități ale Academiei și anume ,decernarea premiilor anuale. Este drept că țara cu cei mai mulți membri (613 -Germania) a găzduit această frumoasă festivitate de cel puțin 17 ori, în anul curent premiile urmând a fi acordate în orașul spaniol  Sevilla.

România se situează în a doua jumătate a clasamentului țărilor după numărul de membri (35).Or, Estonia și Letonia cu 18, respectiv 14 membri în Academie sun t țări care  au reușit să găzduiască în 2010 și 2014 ceremonia premiilor anuale ale EFA.

Anglia, Italia, Spania, Franța, Polonia, Elveția, Danemarca, Olanda și Suedia completează topul celor zece țări cu cei mai mulți membri  în EFA, între 279 și 128.

Printr-o mai mare implicare a Ministerului Culturii și Identității Naționale, a Centrului Național al Cinematografiei, a uniunilor de creație ce reunesc profesioniștii filmului românesc, chiar a uniunilor producătorilor de film, cu sprijin de stat sau independenți s-ar putea  corecta anonima prezență a României în cadrul EFA.

Succesele filmului românesc la marile festivaluri internaționale, prezența actorilor români în din ce în ce mai multe coproducții internaționale, nu neapărat cu capital prioritar românesc, îndreptățesc  cu prisosință  și o prezență mai vizibilă în Academia Europeană a Filmului.

Călin Stănculescu, membru EFA

Reclame

Dimineața care nu se va sfârși, un film tulburător, semnat de un cineast preot

Odată cu premiera filmului regizat de Radu Potcoavă Vara s-a sfârșit, una dintre cele mai inspirate, dar și dăruite cu harul modestiei, colege din critica de film, și anume, Elena Dulgheru, care a scris atât de perfect la obiect despre opera unui  Andrei Tarkovski sau Serghei Paradjanov, a apelat pentru a ajunge acasă la același troleibus cu subsemnatul . Prilej cu care a menționat filmul Dimineața care nu se va sfârși, film semnat de preotul Ciprian Mega din Cipru. Normal, nu doar curiozitatea m-a îndemnat să văd filmul (care mi-a fost oferit imediat de către autor), ci și faptul că nu era pe lista de premiere românești a anului trecut.

Or, acest film a participat la un important festival de gen din Italia, Popoare și religii, unde la recomandarea unui vestit  regizor european, polonezul  Krzystof Zanussi a luat marele premiu Istess per il Giubileo della Misericordia,  la Terni.

Distincția acordată la sfârșitul anului trecut, n-a avut nicio relevanță în țară, niciun ecou mediatic important, menit să  semnaleze, nu doar un succes românesc în Europa, ci și impunerea unui autor în concertul atât de puțin zgomotos al cinematografiilor care se mai opun ( pe bună dreptate)  supremației Hollywoodului.

Dincolo de onoranta susținere a marelui cineast polonez, filmul părintelui Mega m-a impresionat prin acuratețea epică a scenariului, deloc tezist, dar complex, deloc simplist, dar atent cu autenticitatea relațiilor dintre personaje, nu puține. Eva, nume predestinat  pentru păcatul primordial (superb jucată de actrița Ela Ionescu) a avut o copilărie și o tinerețe plină de catastrofe. Violată de tatăl vitreg, încercând  să se salveze este victima minciunilor care o împing în traficul de carne vie, expatriată, după o nouă tentativă de evadare este predată criminalilor de diplomatul român ce era complice cu mafioții locali. Evoluând de la prostituată la damă de companie Eva, cu un copil și o mamă în țară depinzând de veniturile ei, începe să conștientizeze dimensiunile prăpastiei cu care conviețuiește.

Părintele confesor al grupului de creștini ortodocși, jucat cu simț al echilibrului și al adevărului psihologic de Valeriu Andriuță, opozant al tentativelor de a folosi biserica în scopuri electorale de către un ambasador (Ovidiu Crișan) versatil, lipsit de scrupule, dar cu multe relații la activ,va reuși în cele din urmă să salveze un suflet pierdut, chiar dacă  lumea mundană este responsabilă  în fața destinului nefericit al unei moderne Dame cu camelii.

Realizat în condiții marcate de un entuziasm amatoristic, transformat ulterior într-o marcă de profesionalism elocvent, filmul părintelui Ciprian Mega impune printr-un mesaj simplu, care subînțelege credința fără reticențe, credința fără întrebări, credința construită de suflet și nu de rațiune. Dar asta nu presupune ralicalism, nu subînțelege fanatism, ci doar  apropiere și înțelegere, chiar și pentru părintele Mitropolit, conjugat cu presiuni politice, din afara sferei Bisericii.

Părintele Ciprian Mega a filmat  Dimineața care nu se va sfârși în doar 13 zile având sprijinul excelentului operator Liviu Marghidan, al designerului de sunet Mihai Orășanu, al monteuzei Nita Chivulescu dar și al al unei bune echipe de interpreți din care aș mai cita pe Ovidiu Crișan (ambasadorul), Valer Delakeza (mitropolitul), Valeriu Andriuță (preotul), Florentina Țilea (prietena Evei).

Chiar dacă evenimentele evocate în filmul părintelui Ciprian Mega se petrec în afara țării, în Cipru, acestea impun dureroase paralelisme cu țara noastră de astăzi, cu locuitorii ei mințiți cam de toate canalele de televiziune și de presa dirijată de politician fără conștiință, precum parlamentarul Richard Brânză, personajul doar evocat de regizor. Mai mult, Dimineața  părintelui Mega vorbește despre indiferență și neînțelegere, despre rea-voință și vulgaritate, despre suferință și îndreptare, despre calea, deloc ușoară, a accederii la credință. Construcția epică este edificată pe o profundă cunoaștere a psihologiei personajelor, scenaristul și regizorul Mega exploatând inspirat observația concentrată pe relațiile umane, experiența de duhovnic fiind decisivă în desenul  propriilor eroi. Mai semnalez doar faptul că în 2015 scurtmetrajul Nunta lui Iov, semnat de părintele Mega a fost selectat la Cannes și că regizorul nostru mai este și autorul romanuli Pântecul desfrânatei, apărut la editura Aldine în 2006.

Ne reîntoarcem la Vara s-a sfârșit, semnat de Radu Potcoavă, un film atașant despre prietenia a doi adolescenț . În timpul vacanței de vară, Mircea, localnic într-un orășel de malul Dunării, nu departe de Cernavoda, accept să-l ajute pe bucureșteanul Alex să-și însceneze răpirea (urmată, bineînțeles, de o cerere de răscumpărare).

Motivul – tatăl lui Alex, la muncă în Italia își amână mereu sosirea, absența sa  presând dramatic existența fiului rămas în grija unei bunici, ușor manipulabile. Dincolo de jocul dezinvolt, credibil și inspirat al interpreților copii – Nicholas Bohor și Dan Hurduc am mai remarcat  pe un veteran al rolurilor secundare, original și cu simțul umorului nea Ilie, adică  Valentin Popescu, dar și Ofelia Popii și Șerban Pavlu, în rolurile părinților lui Mircea. Scenariul propune o întâmplare de factură Durenmatt, victima răpirii înscenate devenind, sau nu, o veritabilă victimă, iar complicele inocent suferind o autentică dramă a vinovatului fără vină.

Radu Potcoavă semnează un convingător film cu și despre copii, cu dramele lor, cu frustrările și bucuriile vârstei din universul căreia cineaștii s-au inspirat copios, dar în ultimele trei decenii mai deloc.

Filmul Vara s-a sfârșit a avut premiera mondială în cadrul competiției Montreal World Festival  2016. Sper ca acest film să fie remarcat și cu ocazia premiilor Gopo sau UCIN de anul

lviitor.

Animație, premii și alte evenimente

Filmul Obeliscul semnat de marele maestru al animației românești, regizorul, profesorul, scriitorul și artistul plastic Ion Truică a avut recent premiera la Studio, cinematograful Uniunii Cineaștilor.
Inspirat de o proză semnată de Geo Bogza și publicată în revista Contemporanul filmul lui Ion Truică, cuprinde și laitmotive din creația anterioară, care potențează firesc superba metaforă a scriitorului despre război și pace, despre terorism și echilibru, despre credință și materialism. Cu o cruce în derivă, cu malefice zburătoare atacând peisajul cetății, cu permanența civilizației, culturii și umanității înscrise pe Obelisc, poetul Ion Truică atinge universalele figuri de stil ale începutului și sfârșitului, ale evoluției și ale decadenței, ale bucuriei de a fi și ale tristeții nefirescului haos instaurat de teroare.
Modestia cineastului, care rareori și-a asumat o poveste originală, inspirat fiind, în bogata sa filmografie, de Cervantes și Andersen, de Jebeleanu și Oscar Wilde, de Nichita Stănescu și Luceafărul poeziei românești este evidentă și în Obeliscul, marcă a amprentei stilistice a autorului.
Tot recent s-a lansat la Uniunea Cineaștilor, un cuprinzător Dicționar al autorilor filmului de animație românesc, semnat de regizorul Mihai Șurubaru, care a trudit ani de zile la conceperea lui, dar mai ales la găsirea sponsorilor pentru editare. Însoțit de o bogată iconografie, poertrete de realizatori, dar și imagini din filmele reper ale istoriei animației de pe meleagurile noastre, tipărit în excelente condiții grafice, Dicționarul lui Mihai Șurubaru rămâne, cu toate erorile de datare, de înregistrare a titlurilor, de absență a datelor biografice complete, un bun instrument de lucru pentru cercetătorii genului.
Primul important premiu al anului a fost Ursul de argint de la Berlin acordat filmului Aferim de Radu Jude, un road movie ce evocă aventura zapciului Constandin (Teodor Corban), care însoțit de fiul său, Ioniță, dorobanț (Mihai Comănoiu) are drept misiune capturarea robului fugit Carfin (Toma Cuzin) de pe moșia boierului Iordache (Alexandru Dabija), căruia țiganul îi pusese coarne ademenindu-i nevasta (Mihaela Sârbu).
Multe citate din literatura vremii și nu numai, multe trimiteri la filme clasice, americane sau neaoșe, și nu doar atât, fac din filmul lui Jude vedeta cel puțin a primei jumătăți de an cinematografic. Polemic cu un anume tip de film istoric, mult prizat de specatorii români, îndrăgostiți de falsurile impuse Istoriei, puse pe ecran de regizori ca Vitanidis, Drăgan sau Nicolaescu, filmul lui Radu Jude este popular în contra curentului unui minimalism simbolic practicat de unii cineaști care au trecut de tinerețea valurilor revoluționare.
Tot cu puțin timp în urmă o nouă editură și-a serbat un an de activitate. Este vorba de editura Uniunii Cineaștilor, creată la ideea regizorului Laurențiu Damian, președintele UCIN, și care a lansat două volume menite să satisfacă gusturile oricărui cinefil. Primul este o carte-album, bazată pe un interviu realizat de Claudiu Târziu cu actrița Maria Polae, cu mărturisiri calde și aprecieri fascinante despre colegi de generație, despre parteneri de platou și scenă, nu în ultimul rând despre familia întemeiată alături de marele cineast Nicolae Mărgineanu. Poetă și pictoriță, dincolo de marele har al jocului dramatic, Maria Ploae se relevă și aici drept o mare Doamnă a scenei și ecranului din România.
Tot un omagiu este și titlul Generației sentimentale a sunetului filmului românesc…o reverență, semnat de Horea Murgu, el însuși un maestru al prizei directe, ce amintește opera a trei mari ingineri ai filmului românesc Andrei Pap, Anușavan Salamanian și Silviu Camil.
Alte două incitante titluri ne sunt promise de editura UCIN, Alexandru Tatos, Filme nefilmate și Școala de montaj a filmului românesc de Cristina Ionescu și Silvia Cusursuz.

Armenia și America într-un film și o carte

Armenopolis este un film dedicate comunității armenilor din România, cu o focalizare asumată pe biografia orașului Gherla, urbe ridicată pe teritoriul Transilvaniei, la începutul secolului al XIV-lea.
Documentar de suflet dedicat unei etnii întemeietoare de civilizație filmul semnat de Izabela Bostan Kevorkian și Florin Kevorkian desenează cu profund sentiment de recunoștință și respect istoria edificării orașului Gherla, pe teritoriul Imperiululi Habsburgic, înălțat pentru supraviețuirea unui popor supus vicisitudinilor istoriei până la cotele tragice ale unui Holocaust nerecunoscut nici în prezent.
Autorii filmului redesenează istoria întemeietorilor orașului într-un montaj inspirat de documente, fotografii, facsimile, incunabule, portrete, dar și cu momente semnificative ale prezentului, care demonstrează perenitatea civilizației armene, adânca ei ancorare în prezent, fenomen imposibil de surprins, fără o temeinică documentare a unui trecut plin de culoare și simțire.
De la planurile proiectului de oraș născut din neant până la secvența plină de sens a nunții armenești din zilele noastre au trecut șase secole ce demonstrează integrarea etniei armene în mijlocul românilor, chiar dacă sub alte auspicii politice, economice , comerciale și culturale decât în prezent.
Prezența , cu rang de laitmotiv, a așezărilor urbane din Gherla, ridicarea acestora la rang de personaj, mut dar viu al prezenței armenești în viața unui oraș, conferă filmului dincolo de valoarea documentară, subtilitățile de simbol al permanenței, al perenității, al tradițiilor nicicând părăsite de locuitori. Evitând deliberat arhitectonica socialistă a orașului, vizibilă doar în câteva planuri de ansamblu, autorii filmului au eludat și trecerile istoriei tragice dintre (și inclusiv) războaiele mondiale.
Sunt convins că Izabela Bostan și Florin Kevorkian își vor urmări generosul gând dedicat armenilor din România abordând cu inspirație, har și suflet și alte momente definitorii ale prezenței acestei nații în coagularea neamului românesc. Și un Antim Ivireanu este un nume suficient pentru viitoare surse de inspirație pentru cei doi talentați cineaști.
Izabela Bostan și-a lansat, nu cu mult timp în urmă, o importantă carte dedicată filmului muzical american. Subintitulat între profunzime și strălucire, volumul apărut la UNATC PRESS, cercetarea academic a autoarei se focusează pe un autentic fenomen filmic, apărut odată cu apariția sonorului, sau odată cu decesul Marelui Mut, divertismentul muzical-coregrafic, ce avea să-i scoată pe americani din mare depresie a Crizei, pentru a-i plonja în mijlocul marilor desfășurări hollywoodiene ale lui Busby Berkeleyș în subtilitățile lui Stanley Donen, Vincente Minnelli sau Bob Fosse.
Gen cinematografic aflat în grațiile publicului încă de începuturile deceniului patru al secolului XX, filmul muzical nu s-a despărțit decât rareori de componenta sa coregrafică, ilustrată cu strălucire de interpreți ca Fred Astaire, Judy Garland, Gene Kelly, Rita Hayworth, Nathalie Wood, Liza Minnelli, Ginger Rogers, Eleanor Powell etc. etc.
Izabela Bostan are meritul de a consacra dincolo de istoria genului, substanțiale capitole dedicate tipurilor coregrafice, evocărilor unor secvențe reprezentative din filme de referință, neuitând a surprinde analitic valențele sociale, a analiza gama reacțiilor publicului, precum și evoluția coregrafiei în spațiul virtual.
Cartea Izabelei Bostan consacră o autoare cu mare acuitate critică, binevenită în spațiul istoriografiei de film, domeniu mai puțin prizat de autorii de astăzi, dedați mai degrabă analizelor greu de tradus în limba română.

De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Toamna se numără …premierele (românești)

Cel puțin cinci filme românești s-au întâlnit cu publicul în acest început de toamnă. Voi începe cu cel mai recent film inspirat de dramaturgia lui Ion Băieșu, dar și de o primă ecranizare, semnată în 1991 de Alexa Visarion, Vinovatul. Regizorul Jon Gostin a atacat piesele Vinovatul și Iertarea, având și sugestii din textul Acceleratorul în teleplay-ul său, ce a reluat același titlu al filmului semnat de Alexa Visarion.

Povestea interpretată de Jon Gostin (autor și al scenariului) aduce narațiunea scriitorului în legătură directă cu evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, vinovatul fiind un medic securist, complice la expedierea cadavrelor de revoluționari la București, unde incinerate au luat gura canalului, pentru ștergerea definitivă a urmelor asasinatelor. Îngerul răzbunător este Ea (într-un excelent rol interpretat departe de melodramă și sentimentalism- Ozana Oancea), El, Vinovatul fiind jucat, cu nu mai puțin firesc aplomb și credibilă exprimare a suferințelor anonimatului, de Ionel Mihăilescu.

Schimbarea paradigmei dramatice, jocul călăului cu victima aprofundează tensiunea existențială a partiturilor protagoniștilor, obligați prin forța lucrurilor să se exprime într-n spațiu închis, monocord, greu de făcut să rimeze cu posibilitatea deznodământului normal, deloc forțat de circumstanțele conflictului. Orice crimă poate și trebuie a fi pedepsită, indiferent de posibilitatea prescrierii, cam acesta este mesajul lui Jon Gostin, regizor de mare talent, care ar trebui lăsat să se exprime și pe marile ecrane.

Din aceiași familie cu Vinovatul face parte și filmul regizorului Cornel Mihalache Canalul, inspirat de o piesă semnată de Kincses Elemer, laureată cu peste un deceniu în urmă cu titlul de cea mai bună piesă românească de teatru la concursul UNITER. O distribuție restrânsă, în care se detașează Claudiu Bleonț și Marian Râlea, o poveste propusă de regimul concentraționar, reacții determinate de torționari, dintre care unii își primesc și azi pensia, sunt doar câteva dintre atuurile filmului lui Cornel Mihalache. Opera sa dezvoltă metamorfozele tragice ale regimului comunist, care au forțat rocadele credinței cu ateismul, ale prieteniei cu suspiciunea, ale urii cu demnitatea și ale dragostei cu absența încrederii. Textul nu prea motive de optimism, sacrificiul soției, inspirat parcă de Meșterul Manole,fiind inutil și absurd. De urmărit în luna noiembrie în programele TVR.

Planșa, filmul regizorului debutant Andrei Gheorghe, este un debut promițător în lungmetrajul de ficțiune, debusolarea în sentimentele unei tinere sportive dedicate scrimei, fiind cu acuratețe desenată. Anda (Olimpia Melinte) este studentă la Constanța și se pregătește pentru campionat alături de un antrenor debutant, Alex (Silvian Vâlcu). Prietenul ei, Mircea (Marian Adochiței), coleg de sală la scrimă,observă cu incipientă gelozie relația Andei cu tânărul antrenor, care și-a ratat cariera din cauza unui accident. Filmul nu excelează în ritmuri trepidante, andantele părând a fi cadența preferată de cineast. Figurația redusă la minim, lasă mai degrabă spațiu pentru evocarea mării și a cerului, naturii care asistă nepăsătoare la frământările sentimentale ale eroinei. O muzică inspirată, semnată de Paul Ilea însoțește avatarurile Andei în oscilațiile sale amoroase. Filmul făcut fără fonduri de la CNC rămâne deosebit prin acuratețea sa stilistică, prin eleganța demersului artistic ce ne propune, fără locuri comune, o originală anatomie a dragostei.

Cripta este realizat de regizorul francez de origine română Corneliu Gheorghiță, fost inginer de sunet la Buftea,în prezent profesor la Școala Superioară de Arte Vizuale de la Universitatea din Toulouse. Și aici minimalismul distribuției oferă cheia stilistică a filmului. Dar iată propunerea epică a cineastului. Un om de afaceri francez, Leduc, descoperă în subsolul unei vechi clădiri renovate o veche frescă, posibil antică, care poate însă întârzia lucrările următoare de renovare a cartierului. Leduc (Serge Riaboukine) dă foc frescei, dar rămâne blocat în incinta imobilului din cartierul părăsit, unde mai trăiesc doar câțiva amărâți. Cineastul ne propune un fel de insulă a lui Robinson, în care eroul se descoperă, se umilește, luptă pentru supraviețuire, dar mereu învață ceva nou, nu neapărat despre alții, ci despre sine. Actorul francez Serge Riaboukine se descurcă de minune în rolul său, mai ales , datorită faptului că structura de eseu a filmului, în care mai joacă Sanda Toma și nelipsitul Gabriel Spahiu, îi vine ca o mănușă.

A cincea premieră se numește Terapie pentru crimă, regia Kiki Vasilescu, tot un film fără fonduri de la CNC, iar primul spectacol de la Studio a fost însoțită și de lansarea de carte cu același titlu, la numele regizorului adăugându-se cel al lui Bogdan Hrib, care a așternut pe hârtie povestea.

Subiectul, care militează deschis pentru egalitatea femeilor, lucru deloc adevărat, propune o eroină care dorește să devină killer profesionist. Matilde (Claudia Pavel), aflată sub observație psihiatrică, își mărturisește vocația, destul de superficial construită pe niște ședințe de jogging sau karate. Cum pr4ima misiune eșuează penibil, Matilde devine din vânător vânat și sugestia autorilor este clară pentru mai marii de la CNC, dacă va găsi o finanțare suficientă poate va fi o adevărată profesionistă.

Genul polițist puțin frecventat de cineaștii români, în ciuda posibilului succes, construit pe o lipsă totală de concurență, poate fi și în viitor exploatat, poate cu o distribuție mai inspirată, poate, cu o poveste mai credibilă, deci mai inteligent ridicată la rangul de film.

Călin Stănculescu

2013 la final bogat de filme

Sfârșitul de an cinematografic ne aduce nu doar multe premiere românești, dar și festivaluri și premiere editoriale dedicate cineaștilor români. Și ca filolog, încep cu cărțile. Întâlnire cu un altfel de cineast este o densă monografie semnată Annie Muscă și dedicată operatorului și realizatorului Pantelie Tuțuleasa, (imagine la filme semnate de Săucan, Ilieșu, Bostan,  consacrat drept repăorter de protocol al tuturor vizitelor de partid și de stat în țară și peste hotare). Viața autorului de documentar politic este detaliată, alături de îndelungata perioadă de activitate filmică într-un limbaj accesibil, într-o construcție narativă spectaculoasă. Autoarea a mai realizat valoroase monografii despre Ion Miclea, Tudor Vornicu, Dan Mihăescu și Dumitru Prunariu.

O altă interesantă apariție este volumul Filmar de C.T.Popescu, care adună texte despre filme, regizori, evenimente, dar și oameni ce îmbogățesc fauna politică națională. De citit.  Mult mai dens în substanță, mult mai ambițios în proiect mi s-a părut volumul Imaginea-o incursiune estetică, semnat de Mircea Bunescu,apărut la editura Electra, o fascinantă odisee a căutărilor semnificațiilor imaginii, din cele mai vechi timpuri până azi, dar și o substanțială analiză a semnificațiilor imaginii în cinema, televiziune și media, cu proiecții fascinante spre viitorul apropiat.

Dintre cele mai recente premiere atrage atenția debutul regizorului Deian Cărmăzan, cu filmul Pasărea neagră care râde, un policier surprinzător în rezolvare, cu scenariul și asistența regizorală a  marelui producător Titi Popescu, directorul Casei Filmex, colaborator apropiat al regizorului Lucian Pintilie. Debutul tânărului regizor, fiul lui Ioan Cărmăzan, este marcat de știința îndrumării actorilor, de siguranța opțiunilor stilistice, de alegerea inspirată a interpreților.  Un film care ar fi putut inspira mai multe aplauze este și Roxanne,  autor tot un debutant, Vali Hotea, care evocă o poveste legată de descoperirea unui turnător, în anii postdecembriști. Dincolo de o distribuție excelentă, printre care Șerban Pavlu, Mihai Călin, Diana Dumbravă și  Anghel Damian, ritmul și limbajul utilizat dezamăgesc.  O vară foarte instabilă este al treilea film de ficțiune semnat de Anca Damian. Un adevărat experiment  postmodern, bazat pe amalgamarea de genuri, perspective, tehnici și rezolvări originale, care evocă o poveste  de dragoste trăită de un jurnalist străin, care activează în România, și două frumoase iubite, actuala și fosta, jucate de Diana Cavaliotti și Ana Ularu. Text literar ce intră în viața protagonistului, confesor-manipulator ce dirijează destine, melanj savant de ficțiune ficționalizată și realitate ficțională sunt câteva dintre elementele ce configurează atuurile unui film care dincolo de insolit, se impune prin originalitate stilistică.

Alt lungmetraj de debut este Lupu, o poveste dedicată maturizării unui adolescent debusolat de moartea tatălui, cu o mamă care-și drege singurătatea cu un amant, cu un vecin pradă Alzheimerului, jucat destul de bine de răposatul regizor Sergiu Nicolaescu. Debutul lui Bogdan Mustață nu prea convinge, de unde și absența spectatorilor.

Dintre evenimentele sfârșitului de an am înregistrat, dincolo de aniversarea Uniunii Cineaștilor la 5o de ani de existență, de apariția Dicționarului de cinematografiști 2345, semnat de B.T.Rîpeanu, cu o mulțime de erori și eludări, dar corectabile la o viitoare ediție, cea de a 20a ediție a Festivalului  Document Art, festival inițiat și organizat de profesorul Nicolae Luca, găzduit de Muzeul Național grigore Antipa, cu un program de peste 80 de filme valoroase de pe toate continentele. Marele premiu a fost cucerit de Juan Beiro Martinez, cu filmul Dinozauri pe 3D, film excepțional dedicat sălilor de cinema madrilene, aflate într-un proces agresiv de deteriorare și dispariție. Dincolo de pasiunea profesorului pentru filmul documentar de artă și turistic se cuvine a sublinia că evenimentul nu s-a bucurat de niciun sprijin din partea Centrului național al Cinematografiei, dirijat de un nume ilustru, Mihail Kogălniceanu, dar total absent pe problemele filmului românesc. Chiar dacă absent din Dicționarul de cinemtografiști al lui B.T.Rîpeanu, profesorul Luca rămâne un mare animator și păstor de evenimente majore cinematografice.

Călin Stănculescu