De ce Omul Pasăre ? sau de la Berlinală la Oscar

2015 este anul revirimentului după un sezon cinematografic românesc destul de tern cu puține vârfuri și notabile eșecuri. Ursul de Argint cucerit de Radu Jude cu filmul Aferim ( pe care încă nu l-am văzut) la Berlinală inaugurează, sunt sigur, o listă de premii importante pentru filmul românesc în acest an. Sper să ne reîntâlnim în 2016 pentru confirmare.
Tot la Berlinală, în secțiunea Panorama, a fost proiectat și filmul De ce eu? de Tudor Giurgiu, un excelent film politic, nu aș îndrăzni să-i spun thriller, cum l-au botezat unii confrați, de ce, fiindcă trimiterile la personaje reale ale vieții românești sunt perfect credibile. Astfel, asistăm la drama unui tânăr procuror ce trebuie să rezolve un caz dificil, persoana vizată fiind un coleg de profesie.
Acuzat, fără probe, din cauza intervenției în jocurile murdare ale puterii, este vorba de anul 2002, cu președinte Ion Iliescu și premier Adrian Năstase, procurorul Leca începe să genereze întrebările deloc confortabile pentru anchetatorul său. Onestitatea acestuia îi va deveni piatră de moară în demersul aflării adevărului, proces deosebit de semnificativ acompaniat de autorii presiunilor de tot felul.
O secvență deosebit de semnificativă pentru metodologia justiției din acea vreme este aceea a percheziției la domiciliul procurorului încriminat, căruia i se refuză elementare drepturi.
Portretul procurorului Panait este creionat din varii puncte de opinie, inclusiv dintr-un dosar fabricat la principala instituție de informații SRI, aflată în relații strânse cu împărțitorii dreptății (după ochi și după pungă).
Meritului cineastului, dincolo de forța documentării sale în domeniul juridic, constă în filmul De ce, eu? în evocarea anatomiei vieții personale a personajului principal, teritoriu presărat cu scene fierbinți de sex, dar și cu multe întrebări ce prefațează o posibilă și tragică depresie.
Ficționalizarea cazului Panait conferă filmului credibilitate și ecou la spectatori, care dincolo de tragedia unui tânăr aflat pe un parcurs fericit al existenței, alege moartea ca soluție și răspuns îndoielilor provocate de presiunile sistemului. Nu cred că, așa cum au afirmat unii comentatori ai filmului, că relația sentimentală a procurorului este de umplutură, mai mult cred că aceasta conferă un plus de tragism finalului.
Este de menționat că în reușita acestui film, poate primul care atacă serios substanța Răului din societatea românească și anume, corupția,(deși încercări au mai fost cu Omul zilei, Magnatul și Ticăloșii semnate de Dan Pița și Șerban Marinescu, ultimele două titluri), un aport important aparține interpretului, Emilian Oprea, actor, din câte știu ,la Brăila și Galați, care duce tot greul anulând, fără intenție, orice contribuție colaterală ( și aici este vorba despre Virgil Ogășanu, un ministru uns cu toate alifiile, Dan Condurache, un procuror cu puține aderențe la Adevărul justiției, Mihai Constantin, ce joacă gros tipul ce pune presiune pe neofitul, menit să devină victimă).
Emilian Oprea desenează un destin prea devreme frânt, prin economia interpretării deloc melodramatice, jucând firesc rolul anchetatorului sabotat de proprii șefi și colegi. Mai mult, și prieteni și trădat fără voie de propria familie. Citatul din Conversația ( semnat de Alan Pakula) propune însă și componenta medicală a gestului funest al personajului, obsedat de urmăriri, mult mai eficiente la vedere decît mascate sub anodine subterfugii.
După unii colegi, filmul politic important al acestui an este Aferim! semnat de Radu Jude, cel premiat la Berlinală. Cum aștept premiera lui, voi încerca să-l poziționez corect față de filmul lui Tudor Giurgiu,care semnează o întreprindere deloc facilă, extrem de inspirat orchestrată filmic, imagine, decor, muzică, și care are meritul unei lansări excepționale, menită să mai trezească societatea civilă din amorțeală.
Dar De ce Omul pasăre? Fiindcă la sfârșitul lunii februarie lumea nu doarme urmărind premiile Oscar, unde majoritatea candidaților au fost prezenți pe ecranele românești, sau urmează.
Nu am urmărit multe filme din categoria propunerilor , dar mă bucur pentru statuele obținute de Budapesta Grand Hotel (un film de epocă, cu multe conotații și trimiteri la prezent, regizat de Wes Anderson), dar și de cele mai importante cucerite de Omul-pasăre.
Campionul Oscarurilor din acest an, Alejandro Gonzalez Innaritu, atacă lumea teatrului, unde un fost star al filmului încearcă să-și refacă autoritatea și prestigiul aflate anterior într-un soi de Batman, de unde și titlul de Birdman. Cineastul mexican, coborât parcă din familia lui Bunuel, desenează spectaculos neliniștile metafizice ale eroului actor, sugerând anxietăți devastatoare, reflexii ironice, tensiuni creatoare mwnite să ducă la spectacolul total, unde viața se confundă cu scena și trăirea cu rolul. Dincolo de complexitatea spectacolului cinematografic ce evocă o nu mai puțin dramatică mizanscenă, se află întrebările , și mai puțin răspunsurile, despre arta pentru elite și cea pentru mase, despre sacralitate și vulgaritate în mitologia dramatică, despre extraordinarele intuiții ce marchează inspirația și dăruirea în teatru. Filmat obsesiv cu camera în mână, cu planuri majoritar refuzînd figurile protagoniștilor, filmul aduce și impune obsesia realismului dramatic, fără de care orice adevăr susținut ar rămâne superfluu.
Filmul lui Innaritu sparge tiparele Oscarului afirmând o poveste despre lumea fantastică a scenei, cu un limbaj de o maximă acuitate, și nu departe de de necesitatea de a fi polemic cu spectaculosul ieftin de tip hollywoodian, des întâlnit pe ecranele noastre.

Reclame

Globuri, Urși, Oscaruri și premii naționale

Primele două luni ale anului sunt copios dedicate premierilor de tot felul. Am început cu Globurile de Aur, unde au triumfat filmele Boyhood și Budapest Grand Hotel, dar și actorii Eddie Redmayne și Julianne Moore (pentru rolurile din filmele The Theory of Everything și Still Alice), pentru scenariu fiind premiat filmul Birdman, iar pentru film străin Leviathan.
Filmul Birdman, în regia mexicanului Alejandro Gonzales Innaritu, avea să fie și marele câștigător al premiilor Oscar, câștigând, nu mai puțin de patru statuete pentru scenariu original, regie, cel mai bun film și imagine. Tot patru statuete a câștigat și Budapest Grand Hotel (regia Wes Anderson), dar la categorii secundare –machiaj, coafuri, scenografie și coloana sonoră.
O autentică monografie dramatică a montării unui spectacol de teatru, cu marile și micile drame ale interpreților și creatorilor de artă , totul într-un registru plin de autenticitate, cu magistrale interpretări actoricești (păcat că a fost omis Michael Keaton, laureat însă la Globurile de Aur), filmul mexicanului Innaritu, subintitulat și Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, după o povestire de Nick Carver, rămâne o magistrală demonstrație despre arta filmului , despre arta teatrului, despre tensiunile dintre cele două arte și despre intensul dramatism la care se conectează actorii prinși între cele douăteritorii ale frumosului, unde miza este publicul.
La Oscaruri a mai câștigat și Lunetistul lui Clint Eastwood, precum și actorii Julianne Moore și Eddie Redmayne pentru rolurile cu care au câștigat și Globurile de Aur.
Premiul pentru cel mai bun film străin a revenit lu Pawel Pawlikowski pentru filmul Ida, prezent și în câteva festivaluri organizate la noi în țară (Cluj, Mediaș). De menționat că filmul polonezului a câștigat la categoria cel mai bun film străin și premiile Goya, BAFTA și Cesar.
Între cele două mari decernări de premii americane s-a desfășurat și Berlinala, unde filmul lui Radu Jude Aferim a câștigat Ursul de Argint. Turnat în alb/negru, cu o acțiune ce se desfășoară la începutul secolului al XIX-lea, cu Teo Corban și Toma Cuzin în rolurile principale, filmul evocă într-un neostil western urmărirea unui rob fugar și împlinirea dreptății după preceptele vremii. Tot la Berlinală a fost prezent și filmul lui Tudor Giurgiu De ce eu?, prezentat în secțiunea Panorama, film ce evocă gestul funest al procurorului Panait.
Ambele filme vor fi în curând și pe ecranele românești anunțându-se drept cele mai interesante premiere ale primei jumătăți de an cinematografic.
Premiile pentru peliculele prezente pe ecrane anul trecut se vor decerna în luna martie și ele sunt Premiile Gopo și Premiile Uniunii Cineaștilor din România, despre care vom comenta luna viitoare.
Călin Stănculescu
Pentru imagini folosiți Cinemagia ,urmează o notă pe care Florentin m-a rugat s-o redactez
Premiile Uniunii Auroilor de Film din România
Recent s-au decernat și premiile Uniunii Autorilor de Film din România, unde au fost recompensate o serie de personalități din lumea filmului românesc.
Marele Premiu Zimbrul de Aur a revenit regizorului Dan Pița pentru ecranizarea romanului Kyra Kyralina de Panait Istrati.Premii de excelență au fost acordate lui Ion Ungureanu și Gheorghe Zamfir.Premii de fidelitate au revenit scriitorului Dumitru Radu Popescu , producătoarei Gabriela Moruzzi și lui Liviu Crăciun. Au mai fost acordate premii pentru debut în regie (Cristina Iacob pentru Selfie),management (Marius Iurașcu),producție (Bobby Păunescu), Victor Pinta (pentru susținerea culturii și artei),Eugen Doga (pentru muzică),Călin Căliman (pentru critică)Sebastian Chelu (pentru montaj), Viorel Sergovici (pentru imagine), Ioan Boieriu (pentru efecte speciale, realizate în SUA).

Între Berlin și Oscar

Începutul anului 2015 nu ne-a adus premiere românești, dar evenimentele legate de film nu lipsesc. Globurile de Aur au premiat multe filme care concurează și la Oscar, o bună parte dintre ele fiind prezente pe ecranele românești. N-am avut premiere de film românesc, fiindcă cele mai interesante producții ale acestui început de an, Aferim de Radu Jude, care participă la secțiunea competitivă a Berlinalei (și sper că va primi o distincție, din cauza generoasei teme, precum și datorită refuzului de a fi stilistic asemănător celorlalți colegi de generație printr-o originalitate marcantă) , precum, și A cui e vina? de Tudor Giourgiu vor avea premiere la sfârșitul lunii februarie și în martie.
Regizorul Tudor Giurgiu, chiar dacă nu este prezent la Berlinală în secțiuni competitive, poate face o frumoasă figură de imagine pentru filmul românesc contemporan cu A cui e vina? dedicat vieții și sfârșitului prematur al procurorului Panait, un luptător împotriva corupției, care cangrenează încă România.
3 februarie a însemnat și dezvelirea în sala Teatrului Odeon din București a unui bust în bronz dedicat marelui actor care a fost Ștefan Mihăilescu-Brăila, eveniment pus la cale de inimoasa actriță Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, cu participarea criticului și istoricului de teatru Ion Cazaban, a actriței Rodica Mandache, autoarea unei substanțiale monografii dedicate actorului (tipărită la editura Oscar Print) și a sussemnatului.
Am evocat cu acest prilej prodigioasa carieră în a șaptea artă a unui artist care putea face parte din acea familie de dăruiți ai spectacolului comic slujit de Fernandel, Bourvil sau de Funes, dar și rolurile majore ale artistului în cântecul de lebădă al lui Victor Iliu, Comoara din Vadul Vechi, despre care D.I.Suchianu spunea că rolulul lui Brăila este echivalent cu Don Quichotte, sau cel din satira lui Geo Saizescu, Secretul lui Bachus de o actualitate inimaginabilă pentru cei care cunosc filmul.
Nu trebuie trecute cu vederea și apariția unor cărți dedicate filmului, domeniu foarte sărac în țara noastră.
Cezar Gheorghe publică sub titlul Gândirea-cinema (editura Cartea Românească, 2014) un amplu eseu dedicat demonstrației generoase și anume că, filmul aparține unei vieți spirituale mai înalte, pornind de la celebra definiție a regizorului Jean-Luc Godard Cinematograful este adevărul de douăzeci și patru de ori pe secundă.

Cuvinte și imagini

Cum ultimele premiere românești nu au prea strălucit (printre care Kyra Kyralina de Dan Pița), încep ultima cronică a anului cu referințe despre două cărți, două volume importante despre film și filme, cu autori îngrijorați de starea precară a educației cinematografice.
În prezent peste 90 la sută dintre filmele de pe ecranele românești aparțin unei singure firme –Hollywood, iar programele de televiziune intoxică adolescenții și copiii cu filme ce conțin violență, consum de droguri, povești de groază, la ore necenzurate de CNA; de aceea cred că ceva semnale de alarmă se impun. Unul este referitor la alfabetizarea celor ce urmăresc filmele fără a ști secretele genezei acestora, fără a cunoaște abc-ul imaginii, montajului, story-ului, elemente ce configurează (și nu numai ele) opera de artă denumită film.
De aceea trebuie să apreciem opera semnată de Ion Bucheru și Marina Roman Limbajul imaginii filmate, cu scenariul și comentariul semnat de autorii amintiți, prezentarea de Marina Roman, regia – Dumitru Cucu (asta fiindcă volumul este însoțit de două DVD-uri ce conțin cele 14 episoade ale serialului didactic propus ), montaj – Mihai Cândea, imaginea – Dumitru Cacoveanu, muzica ,-Dumitru Lupu, redactor – Raluca Paraschiv.
Descoperind semnificații, sensuri și metode, devoalând norme, principii și reguli opul lui Ion Bucheru și Marina Roman se metamorfozează într-o avizată
introducere în cunoașterea limbajului cinematografic, cu ce are el mai arid sau spectaculos, cu ce poate propune spectatorului, fie pe plan informativ, fie pe cel estetic.
Opera celor doi autori este, fără îndoială, o minunată introducere în receptarea celei de a șaptea arte în școli, sau facultăți, sau garnizoane cu soldați, care n-au habar de Antonioni, Renoir, Chaplin, Welles sau Fellini. Comentariul amintește și atributele limbajului televiziv, sinteză a imaginii, sunetului și cuvântului, după cum sunt descrise și principalele componente ale urmașei camerei de filmat, camera digitală. Paralel cu unitățile configuratoare ale limbajului tradițional sunt detaliate unitățile imaginii, fotogramă, cadru, plan, secvență etc. Componentele montajului și sunetului sunt mai bogat comentate avându-se în vedere importanța lor în dramaturgia mesajului imaginii.
Studiile de caz sunt dedicate fie unei secvențe de excepție (aici o succesiune de cadre din Pintea de Mircea Moldovan), fie unor secvențe dintr-o finală internațională de fotbal european sau din megaspectacolul dedicat deschiderii Olimpiadei londoneze. Componenta didactică este extrem de atrăgătoare, fără termeni sofisticați sau analize pretențiose, ce necesită multe note de subsol.
De aceea, propun forurilor menite să vegheze la educația celor mai tineri cetățeni ai patriei, includerea opului prezentat în procesul de educație și formare estetică, cel puțin de la vârsta gimnaziului.
Autorul celui de-al doilea op este Marius Șopterean, regizor de teatru și film, autor de filme documentare și de ficțiune, doctor în estetica și istoria filmului universal cu o lucrare dedicată lui K.Kieslowski, director al departamentului de regie film și televiziune din Facultatea de film a UNATC.
Volumul 7+1 povești despre film a apărut la tânăra Editură a Uniunii Cineaștilor din România (deocamdată nu are un nume) și se focalizează pe evenimentele și operele marcante din anii 50-60 9cu primele capodopere ale lui Wajda, Truffaut, Antonioni, Kurosawa, Fellini, Ivens etc.
Într-o introducere a volumului (care are două asemenea prefețe) autorul repune în drepturi câteva dintre ideile teoretice ale Domnului Cinema, l-am numit pe D.I.Suchianu, care cu povestea bis, scenele-cheie și comprimatele de frumusețe, aducea o nouă o nouă lumină în înțelegerea stilisticii spectacolului cinematografic, extrem de necesară , mai ales, față de operele perioadei amintite. În acei ani arta a șaptea a cunoscut o eflorescență estetică de o asemenea bogăție încât toate deceniile următoare n-au mai reușit a șterge imaginea capodoperelor acelor timpuri.
Poarta filmului se dedică lui Rashomon, film de Akira Kurosawa, inspirat de două povestiri de Ryunosuke Akutagawa, splendidă meditație asupre relativismului adevărului trăit de diferite personaje, în condiții extreme. Când mor poeții… se dedică filmului Orfeu de Jean Cocteau, regizor-poet sau poet-regizor, cu viziuni originale asupra transpunerii mitului în imagini, metafore, simnboluri.
You,first… este o micromonografie de western fiind dedicat filmului La amiază (High Noon) de Fred Zinnemann,(scenariul are la bază o povestire scrisă de John W.Cunnigham, Steaua de tinichea), iar Brazii singuratici… propune analiza filmului Ordet (Cuvântul) de Carl Theodor Dreyer, inspirat de o piesă scrisă de Kaj Munk. Dramaturgul a fost asasinat de către ocupanții Danemarcei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Povara îngerului este un capitol dedicat reguizorului Victor Iliu și capodoperei sale La Moara cu noroc, ecranizare de referință din istoria cinematografului românesc.
Pulbere de diamant este textul consacrat lui Andrzej Wajda și filmului său de referință Cenușă și diamant (film care încheie trilogia Rezistenței poloneze ce mai cuprinde Generație și Canal). Bazat pe un roman semnat de Jerzy Andrzejewski, opera lui Wajda propune inedite și surprinzătoare soluții regizorale, într-un spațiu dramatic de o acută densitate evenimențială.
Dictatori și humidoare este titlul capitolului dedicat filmului Balada soldatului de Grigori Ciuhrai, una dintre cele mai relevante opere ale noului cinema rusesc din epoca Hrușciov.
Ultima povestire de natură autobiografică susține esența narațiunilor filmice, bucla infinită a imaginației și sensibilității autorilor dragi. De altfel, după cum ați constatat, majoritatea filmelor comentate de Marius Șopterean pornesc de la literatură…
Călin Stănculescu

Filmele de la Cannes la București și alte evenimente

Filmele de la Cannes la București și alte evenimente

Luna trecută, o lună bogată în evenimente cinematografice, a fost marcată de festivaluri, zile ale filmului, workshopuri cu participări de marcă, premiere demne de urmărit, în ciuda presiunii filmului american, ocupant a 98 la sută din piața distribuției cinematografice. Dar, să fim bine înțeleși. Nu am nimic cu filmul american valoros, cel înscris în categoria filmului de autor , documentarul sau animația inspirată de una dintre cele mai cunoscute școli din lume. Sunt împotriva filmului comercial, cu vedete de dragul vedetelor, cu violență de dragul violenței, cu confruntări lipsite de logică, ce rimează cu absurdul, cu animații păguboase, care preluând rețete din filmul de ficțiune cu actori încearcă să recreeze o lume departe de valorile autentice ale copilăriei.

Cea de a noua ediție a Festivalului ANIM,Est, Re-animating Bucharest a reunit timp de zece zile la București, personalități de renume din animația mondială, printre care Jacques Remy Girerd, Yorgos Tsangaris, Robert Morgan, Lana Tankosa Nikolic, Amid Amidi, Alexis Beaumont și Sergiu Negulici, ultimul fiind și trainer la atelierul de animație, inițiat cu patru ani în urmă.

Un spectaculos film american, cu o animație plină de creativitate și umor, Boxtrolii, regia Anthony Stacchi și Graham Annable, a deschis evenimentul, care s-a terminat cu filmul E fericit omul care este înalt? Conversație animată cu Noam Chomsky, regia Michel Gondry, nume de referință din animația franceză.

Primul film, inspirat parcă de poveștile de Crăciun ale lui Charles Dickens, propune aventurile trolilor din cutii, mari amatori de brânză, aflați în mare primejdie din cauza visului de mărire a unui expert în deratizare, lansator de zvonuri răuvoitoare. Departe de a fi monștri dătători de frisoane, răpitori de copii, trolii din cutii vor fi salvați de orfanul Oușor. Dincolo de umor, filmul atrage atenția asupra pericolului de a judeca pripit valorile propuse.

Filmul lui Gondry a propus un documentar de animație, bazat pe conversații cu celebrul filosof al limbajului, care a dezvăluit câteva dintre bazele unui original sistem de comunicare.

Festivalul ANIM,Est a mai găzduit producțiile selecționate din Danemarca, țară invitată, de la Animest Cyprus și de la Școala de animație Royal College of Art (Anglia), precum și de la Studioul de producție Folimage. Nu au lipsit din program -o remarcabilă selecție românească de filme de animație, ce a cuprins și cea mai recentă operă semnată de decanul animației românești regizorul Ion Truică, dar și o selecție de filme bizare sau workshopuri dedicate tuturor vârstelor de la 3 la 90 de ani.

Sfârșitul lunii trecute a marcat desfășurarea celei de cincea ediții a Festivalului Filmele de la Cannes la București, printre invitați numărându-se regizorii Kornel Mondruczo, Serghei Loznitsa, Radu Mihăileanu și Michel Hazanavicius, precum și actrița Berenice Bejo (Franța).

Originalul cineast de origine lituaniană, Michel Hazanavicius este singurul cineast francez al cărui film, Artistul, a fost nominalizat la zece premii Oscar (și a câștigat cinci).

Cel mai recent film al său Căutarea nu este   doar un fals road movie, deoarece acest adjectiv este prea restrâns pentru destinul lui Hadji, băiatul care devine eroulunei dramatice rememorări a celui de-al doilea război din Cecenia, din 1999. De fapt ambiția autorului este de a împleti convingător istoria a patru destine fără a ocoli nimic din duritatea, violența, ororile conflictului, care a distrus mai ales oameni nevinovați, sub privirile pline de compasiune și indiferență ale observatorilor occidentali ( ONU, Crucea Roșie, OSCE, Consiliul Europei etc.etc.). Hadji, își pierde părinții, împușcați de un bezmetic ostaș rus, și ajunge în cohortele de refugiați, găzduiți în Rusia. Aici este adăpostit de activista pentru drepturile omului, Carole (interpretată de Berenice Bejo), care trebuie să atenționeze Consiliul Europei asupra adevăratei situații din Cecenia. Raissa, sora lui Hadji, îl caută fără încetare în taberele de refugiați, în timp ce Kolia, un tânăr soldat rus este confruntat cu ororile ocupației rusești din Cecenia, jaful ,violențele, violurile și asasinatele gratuite fiind la ordinea zilei. Duritatea cu care Hazanavicius propune spectatorilor istoria celor patru personaje, nu rimează deloc cu seninătatea din Artistul, regizorul nepierzându-și însă deloc umorul chiar în fața celor mai tensionate moment din viața eroilor săi.

Filmul lui Serghei Loznița, Maidan ,este o replică gen Piața Universității, realizată cu aproape 25 de ani în urmă de Stere Gulea. Protestele ucrainenilor împotriva lui Ianukovici și Putin au fost acompaniate și de alte două documentare românești dedicate acțiunilor antiguvernamentale din București în 2012 sau din culisele televiziunii în 1989, filme realizate de Vlad Petri (București, unde ești?) și de Harun Farocki și Andrei Ujică (Videograme dintr-o revoluție).

O Retrospectivă dedicată marelui regizor francez Bertrand Tavernier a cuprins opt titluri printre care Judecătorul și asasinul, Viața și nimic altceva, Asta începe azi, În bruma electrică, Prințesa de Montpensier , Quai d,Orsay și Căpitanul Conan, ultimul filmat la București cu peste 2o de ani în urmă.   Ultimele zile ale lui Octombrie ne-au adus pe ecrane Festivalul filmului german. Aici am remarcat o operă originală și extrem de interesantă prin mesaj, interpretare și morală, și anume Patimile Mariei , film regizat de Dietrich Bruggemann, premiat cu Ursul de Argint la Berlinala din acest an.

Maria ( o interpretă de mare sensibilitate este Lea von Ackerman) are 14 ani, trăiește într-o familie de catolici fundamentaliști, dar nu este lipsită de atracțiile lumii modern, în același timp simte că inima aparține lui Christos și vrea să devină sfântă, să ajungă în cer precum sfinții-copii despre care i s-a tot povestit. Maria va traversa și în film 14 etape ca și Isus pe drumul Golgotei, cu speranța că frățiorul bolnav de autism se va însănătoși. O descindere riguroasă în iadul unei adolescente, aprecia revista The Hollywood Reporter acest film, recunoscând calitățile de autor complet ale regizorului german, ce construiește filmul din 14 planuri-secvență, aproape egale temporal, cu camera aproape imobilă pentru a obliga spectatorul să se concentreze pe densitatea dialogului, pe interrelațiile dintre personaje și pe cauzalitatea întâmplărilor evocate.

Despre alte filme pe luna viitoare. De abia a început Festivalul filmului francez.

Călin Stănculescu

Festivaluri de toamnă, valori ale filmului documentar

Capitala a găzduit recent mai multe festivaluri cinematografice internaționale DocArt, Festivalul filmului documentar croat (la Cinemateca Română), precum și cea de-a 21 ediție a IFFEST Document.Art, eveniment de anvergură, inițiat de profesorul Nicolae Luca, care s-a desfășurat în magnifice locații – Aula Centrală Universitară, Liceul Dante Alighieri și Institutul Cervantes.

Cu aproape un secol în urmă, Aula Centrală Universitară găzduia, printre alte teme, un subiect ca Opera lui Chaplin în interpretarea membrilor cercului Kriterion . Acolada temporală a fost închisă de proiecțiile filmelor selectate la IIFEST Document.Art, festival cu trei secțiuni dedicate filmului despre artă, celui despre ecologie și a celui turistic. Din cele aproape 6oo de titluri înscrise din 68 de țări din lume, au fost reținute 98 de filme, unele coproducții continentale sau transcontinentale. În mod special în acest an s-a remarcat secțiunea rezervată filmului despre artă, unde s-au distins și câteva notabile realizări românești. Printre acestea voi remarca Povestea ceterașului fără o mână, semnat de regizorul clujean Sorin Grecu, emoționantă minibiografie a unui artist de pe Valea Someșului, dintr-un spațiu etnografic unde conlocuiesc în pace și bună înțelegere maghiari, romi, evrei și români. (Filmul a cucerit Mențiunea specială a Asociației Române de Film Document.Art.) Premiul pentru cel ma bun reportaj a revenit regizorilor Denisa Morariu și Liviu Dochița pentru filmul În spatele fantomei, o evocare a artistei scenografe Maria Prodan – Bjornson, autoarea decorurilor și costumelor spectacolului Fantoma de la Operă, jucat de peste trei decenii, neîntrerupt, la Opera Covent Garden din Londra. Opera scenografei din România este și astăzi omagiată de autorul operei compozitorul Webern,iar foștii colaboratori îi păstrează rodul muncii într-un muzeu. Interviuri și fragmente din opera care a făcut-o celebră sunt abil montate pentru reliefarea unei puternice personalități din lumea teatrului liric european, figură de creator genial, aproape necunoscut în România. Opera sculptorului Mircea Roman a fost descifrată în toate simbolurile și metaforele ei de către talentatul Francisc Mraz, autorul filmului Duhul lăzilor-trup, dedicate cu modestie artistului. Filmul a primit Premiul pentru cea mai bună producție românească. Un inspirat documentar dedicat obiectelor și rolului lor într-o dramaturgie cotidiană a fost Alessandro Mendini, teatrul obiectelor, film distins cu Premiul pentru cel mai bun film de artă, regia Christian Angelli.

De asemenea, Premiul pentru cel mai bun film educațional a revenit importantului documentar Caracterul Italian, care ne propune povestea uneia dintre cele mai importante orchestra din lume, sub bagheta genialului dirijor Alesandro Papano, Academia Santa Cecilia, regia Angelo Bozzolini.

Premiul pentru cel mai bun documentar de turism a revenit lui Juan Rayos (Spania) pentru Drum fără sfârșit.

Familia celebrilor documentariști români Florica și Paul Holban au inaugurat Premiul Holban acordându-l pentru stilistică în documentarul românesc Roxanei Andrei, regizoarea filmului Meanwhile in Bucharest, o originală și nu lipsită de umor pledoarie făcută de străini stabiliți în România pentru frumusețile și haosul Capitalei, care și-a sărbătorit 555 de ani de existență.

Marele Premiu al Festivalului a mers la Un scaun potrivit pentru un înger, regia Raymond St.- Jean, coproducție canadiano-finlandeză.

Domnul Sergio Faleschini, președintele Vinarte, unul dintre importanții sponsori ai Festivalului a premiat filmele Zucco, vinul fiului regelui Franței, regia Lidia Rizzo și Quinta da murta, vinul lui Shakespeare, regia David Mendes. Printre ceilalți premianți s-au mai numărat Alistair Mc Donald, Raul Paz Pastrana, Maciej Glowinski, Jose Maria Esteban-Infantes, Christian Spencer, Kim Noce, Marcel Barelli, Daniel Camorro, Dalton Narine, Martin Turnes, Branko Istvancic, Adolfo Conti, Guillermo Peydro, Oguzhan Kaya, Roland Koch, Mark Lyken și Emma Dove, Miro Brankovic, Serrif Yenen, Libor Spacek, Gianfranco Pannone.

Ceremonia de premiere, prefațată de un microrecital al formației Muse, a fost onorată de diplomați din Finlanda și Canada, de reprezentanți ai UCIN, alt important sponsor al Festivalului, regizori și producători din Italia, Trinidad-Tobago, Turcia, Anglia, Spania, Polonia, Croația.

Desfășurat sub zodia generozității, Festivalul, fără subvenții CNC sau Ministerul Culturii, născut cu peste două decenii în urmă din dragostea pentru filmul documentar a profesorului Luca s-a bucurat și de frumoase aprecieri din partea elevilor și studenților, în bună parte mobilizați la un eveniment artistic de anvergură de doamna Mihaela Ene, un fan al filmului de artă, un fan al educației prin și pentru frumos. Nu în ultimul rând , menționez, cu regret, absența regizorului chilian Rodrigo Fernandez Carbo din juriul care a văzut filmele, dânsul jurizând pe internet, dar prezenți au fost distinsele doamne Marina Roman și Luminița Boerescu din juriul care a propus principalele premii alături de subsemnatul

Călin Stănculescu

Toamna se numără …premierele (românești)

Cel puțin cinci filme românești s-au întâlnit cu publicul în acest început de toamnă. Voi începe cu cel mai recent film inspirat de dramaturgia lui Ion Băieșu, dar și de o primă ecranizare, semnată în 1991 de Alexa Visarion, Vinovatul. Regizorul Jon Gostin a atacat piesele Vinovatul și Iertarea, având și sugestii din textul Acceleratorul în teleplay-ul său, ce a reluat același titlu al filmului semnat de Alexa Visarion.

Povestea interpretată de Jon Gostin (autor și al scenariului) aduce narațiunea scriitorului în legătură directă cu evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, vinovatul fiind un medic securist, complice la expedierea cadavrelor de revoluționari la București, unde incinerate au luat gura canalului, pentru ștergerea definitivă a urmelor asasinatelor. Îngerul răzbunător este Ea (într-un excelent rol interpretat departe de melodramă și sentimentalism- Ozana Oancea), El, Vinovatul fiind jucat, cu nu mai puțin firesc aplomb și credibilă exprimare a suferințelor anonimatului, de Ionel Mihăilescu.

Schimbarea paradigmei dramatice, jocul călăului cu victima aprofundează tensiunea existențială a partiturilor protagoniștilor, obligați prin forța lucrurilor să se exprime într-n spațiu închis, monocord, greu de făcut să rimeze cu posibilitatea deznodământului normal, deloc forțat de circumstanțele conflictului. Orice crimă poate și trebuie a fi pedepsită, indiferent de posibilitatea prescrierii, cam acesta este mesajul lui Jon Gostin, regizor de mare talent, care ar trebui lăsat să se exprime și pe marile ecrane.

Din aceiași familie cu Vinovatul face parte și filmul regizorului Cornel Mihalache Canalul, inspirat de o piesă semnată de Kincses Elemer, laureată cu peste un deceniu în urmă cu titlul de cea mai bună piesă românească de teatru la concursul UNITER. O distribuție restrânsă, în care se detașează Claudiu Bleonț și Marian Râlea, o poveste propusă de regimul concentraționar, reacții determinate de torționari, dintre care unii își primesc și azi pensia, sunt doar câteva dintre atuurile filmului lui Cornel Mihalache. Opera sa dezvoltă metamorfozele tragice ale regimului comunist, care au forțat rocadele credinței cu ateismul, ale prieteniei cu suspiciunea, ale urii cu demnitatea și ale dragostei cu absența încrederii. Textul nu prea motive de optimism, sacrificiul soției, inspirat parcă de Meșterul Manole,fiind inutil și absurd. De urmărit în luna noiembrie în programele TVR.

Planșa, filmul regizorului debutant Andrei Gheorghe, este un debut promițător în lungmetrajul de ficțiune, debusolarea în sentimentele unei tinere sportive dedicate scrimei, fiind cu acuratețe desenată. Anda (Olimpia Melinte) este studentă la Constanța și se pregătește pentru campionat alături de un antrenor debutant, Alex (Silvian Vâlcu). Prietenul ei, Mircea (Marian Adochiței), coleg de sală la scrimă,observă cu incipientă gelozie relația Andei cu tânărul antrenor, care și-a ratat cariera din cauza unui accident. Filmul nu excelează în ritmuri trepidante, andantele părând a fi cadența preferată de cineast. Figurația redusă la minim, lasă mai degrabă spațiu pentru evocarea mării și a cerului, naturii care asistă nepăsătoare la frământările sentimentale ale eroinei. O muzică inspirată, semnată de Paul Ilea însoțește avatarurile Andei în oscilațiile sale amoroase. Filmul făcut fără fonduri de la CNC rămâne deosebit prin acuratețea sa stilistică, prin eleganța demersului artistic ce ne propune, fără locuri comune, o originală anatomie a dragostei.

Cripta este realizat de regizorul francez de origine română Corneliu Gheorghiță, fost inginer de sunet la Buftea,în prezent profesor la Școala Superioară de Arte Vizuale de la Universitatea din Toulouse. Și aici minimalismul distribuției oferă cheia stilistică a filmului. Dar iată propunerea epică a cineastului. Un om de afaceri francez, Leduc, descoperă în subsolul unei vechi clădiri renovate o veche frescă, posibil antică, care poate însă întârzia lucrările următoare de renovare a cartierului. Leduc (Serge Riaboukine) dă foc frescei, dar rămâne blocat în incinta imobilului din cartierul părăsit, unde mai trăiesc doar câțiva amărâți. Cineastul ne propune un fel de insulă a lui Robinson, în care eroul se descoperă, se umilește, luptă pentru supraviețuire, dar mereu învață ceva nou, nu neapărat despre alții, ci despre sine. Actorul francez Serge Riaboukine se descurcă de minune în rolul său, mai ales , datorită faptului că structura de eseu a filmului, în care mai joacă Sanda Toma și nelipsitul Gabriel Spahiu, îi vine ca o mănușă.

A cincea premieră se numește Terapie pentru crimă, regia Kiki Vasilescu, tot un film fără fonduri de la CNC, iar primul spectacol de la Studio a fost însoțită și de lansarea de carte cu același titlu, la numele regizorului adăugându-se cel al lui Bogdan Hrib, care a așternut pe hârtie povestea.

Subiectul, care militează deschis pentru egalitatea femeilor, lucru deloc adevărat, propune o eroină care dorește să devină killer profesionist. Matilde (Claudia Pavel), aflată sub observație psihiatrică, își mărturisește vocația, destul de superficial construită pe niște ședințe de jogging sau karate. Cum pr4ima misiune eșuează penibil, Matilde devine din vânător vânat și sugestia autorilor este clară pentru mai marii de la CNC, dacă va găsi o finanțare suficientă poate va fi o adevărată profesionistă.

Genul polițist puțin frecventat de cineaștii români, în ciuda posibilului succes, construit pe o lipsă totală de concurență, poate fi și în viitor exploatat, poate cu o distribuție mai inspirată, poate, cu o poveste mai credibilă, deci mai inteligent ridicată la rangul de film.

Călin Stănculescu